Sub același acoperiș: Povestea rușinii, luptei și victoriei unei mame românce

— Mariana, iar ai venit cu mâna goală? Vocea mamei mele răsuna ca un ecou rece în bucătăria mică, luminată slab de becul vechi. Era decembrie, iar afară ningea cu furie. Copiii mei, Ilinca și Radu, stăteau lipiți de sobă, cu ochii mari și triști. M-am uitat la ei și am simțit cum mă strânge inima. Nu aveam decât o pâine și două ouă în sacoșă.

— Mamă, știi că nu găsesc de lucru aici… am încercat la magazin, la brutărie… Nimeni nu vrea să angajeze o femeie cu doi copii mici, fără bărbat. Am spus-o încet, aproape șoptit, ca să nu-i trezesc pe copii din speranțele lor fragile.

Mama a oftat adânc și a dat din mână a lehamite. — Dacă nu era prostul ăla de Costică să te lase baltă, n-ajungeai aici! Dar ai vrut tu să fii deșteaptă, să nu-l suporți… Acum vezi ce înseamnă viața!

M-am simțit mică, umilită. Am vrut să-i spun că nu mai puteam suporta bătăile lui Costică, că nu mai voiam să-mi văd copiii tremurând de frică atunci când el venea acasă beat. Dar n-am avut putere. În satul nostru, femeia trebuie să rabde. Așa se spune. Așa se trăiește.

În acea noapte, după ce copiii au adormit strânși lângă mine pe salteaua veche, am plâns în tăcere. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem alegând să plec de lângă Costică. Poate era mai bine să fi răbdat. Poate copiii ar fi avut măcar o masă caldă.

A doua zi am ieșit în sat cu capul plecat. Oamenii mă priveau ciudat. Doamna Viorica de la magazin a șușotit cu vecina ei când am intrat să cumpăr lapte pe datorie.

— Uite-o pe aia fără bărbat… Cine știe ce-a făcut de a rămas singură…

Am simțit cum obrajii mi se aprind de rușine. Am ieșit repede, cu ochii în pământ.

Seara, când am ajuns acasă, Ilinca m-a întrebat:

— Mami, de ce nu avem și noi brad ca ceilalți copii?

Am înghițit în sec și i-am spus că Moș Crăciun vine doar la copiii cuminți care au grijă de mamele lor. Ea m-a privit lung și mi-a șters o lacrimă de pe obraz.

În zilele următoare am început să fac curățenie prin casele oamenilor din sat. Unii mă priveau cu milă, alții cu dispreț. Dar aveam nevoie de bani. Radu s-a îmbolnăvit de tuse și nu aveam bani de doctor. Am vândut verigheta pentru medicamente.

Într-o zi, când mă întorceam acasă, l-am găsit pe tata beat în curte.

— Tu nu ești fata mea! Să-ți fie rușine! Ai făcut de râs familia! urlă el.

Am simțit că mă prăbușesc. Dar Ilinca a venit lângă mine și m-a luat de mână.

— Nu plânge, mami! Eu te iubesc!

Atunci am știut că trebuie să lupt pentru ei. Am început să merg la oraș cu microbuzul, la 5 dimineața, ca să fac curățenie în apartamentele unor doamne bogate. Era greu — mă trezeam înainte de răsărit și mă întorceam seara târziu, obosită și flămândă. Dar aduceam acasă câțiva lei în plus.

Într-o zi, doamna Stanciu, la care făceam curățenie, m-a întrebat:

— De ce nu-ți cauți ceva mai bun? Ești tânără, ai putea lucra la croitorie sau la brutărie.

I-am spus povestea mea. A oftat și mi-a dat numărul unei prietene care avea nevoie de ajutor la atelierul de croitorie.

Așa am început să cos haine pentru alții. Încet-încet am strâns bani și am cumpărat o mașină veche de cusut. Am început să fac rochițe pentru fetele din sat și chiar pentru Ilinca.

Oamenii au început să mă privească altfel. Nu mai eram doar „femeia fără bărbat”, ci Mariana care face haine frumoase.

Dar familia mea tot nu mă accepta. Tata nu-mi vorbea deloc, iar mama mă certa mereu că „nu știu să-mi țin bărbatul”.

Într-o seară, după ce am terminat o rochie pentru fata preotului, Ilinca mi-a spus:

— Mami, ești cea mai bună croitoreasă din lume!

Am zâmbit printre lacrimi și am simțit pentru prima dată că sunt cineva.

Au trecut ani grei până când am reușit să-mi cumpăr o casă mică la marginea satului. Copiii au crescut frumos — Ilinca a intrat la liceu la oraș, iar Radu e cel mai bun la matematică din clasă.

Uneori mă întâlnesc cu Costică pe uliță — e tot beat și tot singur. Oamenii din sat au început să-l ocolească pe el, nu pe mine.

Acum stau seara pe prispa casei mele și privesc apusul peste câmpuri. Îmi aduc aminte de toate nopțile în care am plâns de frică și rușine.

Oare cât valorează demnitatea unei femei într-un sat românesc? Și cine ar trebui să poarte rușinea: eu sau cei care judecă fără să știe?