„Sunt în concediu de maternitate, nu bonă gratuită”: Povestea unei mame între datorie și limite

— Camelia, nu poți să ai grijă și de Vlad câteva ore? Doar știi că sora mea nu are cu cine să-l lase!
Vocea lui Radu răsună în bucătărie, tăioasă, peste țipetele fetiței noastre de șase luni. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai rece, iar ochii mi se umplu de lacrimi. Mă uit la el, încercând să-mi găsesc cuvintele, dar tot ce simt e un nod în gât și o oboseală care mă apasă ca o plapumă udă.

— Radu, abia mă descurc cu Maria… N-am dormit mai mult de două ore legate de când s-a născut. Nu pot, pur și simplu nu pot!

El oftează, dând ochii peste cap. — Ești acasă toată ziua! Ce mare lucru să mai ai grijă de un copil? Sora mea are nevoie de ajutor.

Mă simt mică, vinovată, ca și cum aș fi egoistă doar pentru că vreau să respir. În mintea mea se amestecă gânduri: „Poate chiar exagerez… Poate chiar ar trebui să pot mai mult.” Dar corpul meu urlă după odihnă, iar sufletul meu după înțelegere.

În fiecare zi, de când am născut-o pe Maria, simt că nu mai sunt eu. Sunt doar „mama”, „soția”, „nora”, „fata care ajută”. Nimeni nu mă întreabă dacă am mâncat sau dacă am apucat să fac un duș. Toți presupun că dacă sunt acasă în concediu de maternitate, timpul meu nu valorează nimic.

În acea dimineață, după ce Radu pleacă trântind ușa, mă prăbușesc pe podeaua rece din bucătărie. Maria plânge în continuare. O iau în brațe și îi șoptesc: — Mami e aici, mami te iubește… Dar cine are grijă de mami?

Telefonul sună. E mama lui Radu. — Camelia, ai putea să faci o ciorbă pentru noi azi? Știi că eu am probleme cu spatele…

Înghit în sec. — Sigur, încerc…

Închid și simt cum mă sufoc. Toți trag de mine din toate părțile. Seara, când Radu se întoarce acasă, găsește ciorba pe masă și casa cât de cât ordonată. Nu spune nimic. Se uită la televizor, iar eu adorm pe canapea cu Maria la piept.

A doua zi dimineață, sora lui Radu apare la ușă cu Vlad de trei ani. — Camelia, te rog din suflet! Am un interviu important… Nu am pe cine altcineva!

Îl privesc pe Vlad, care deja începe să răscolească prin jucăriile Mariei. Îmi vine să țip: „Nu mai pot!” Dar mă uit la ochii ei obosiți și spun doar: — Bine… Dar doar azi.

Orele trec greu. Vlad vrea atenție constant, Maria plânge după mine. Încerc să-i împac pe amândoi, dar simt că mă destram. La prânz, Vlad varsă supa pe covor. Maria urlă de foame. Mâinile îmi tremură din nou.

Când sora lui Radu vine să-l ia pe Vlad, mă îmbrățișează rapid: — Mulțumesc mult! Nu știu ce m-aș face fără tine!

Dar nimeni nu întreabă cum sunt eu.

Seara, când Radu vine acasă, îi spun că nu mai pot. Că simt că mă pierd pe mine însămi. Că vreau să fiu mamă pentru Maria, dar nu pot fi bonă pentru toată familia.

— Camelia, exagerezi! Toate femeile au trecut prin asta! Mama mea a crescut trei copii singură!

Îmi vine să plâng. — Poate că tocmai asta e problema… Că toate femeile au tăcut și s-au sacrificat mereu. Dar eu nu mai pot!

Timp de zile întregi nu vorbim aproape deloc. Tensiunea plutește în casă ca un nor greu. Mă simt vinovată că am spus ceva. Mă simt vinovată că nu spun destul.

Într-o seară, după ce Maria adoarme, îl găsesc pe Radu în bucătărie.

— Radu… Eu nu sunt bonă gratuită pentru toată familia ta. Sunt în concediu de maternitate ca să am grijă de copilul nostru și de mine. Nu ca să fiu la dispoziția tuturor.

Se uită la mine lung. — Nu m-am gândit niciodată așa… Credeam că e normal să ne ajutăm între noi.

— Da, dar ajutorul trebuie cerut cu respect și oferit cu măsură. Și eu am nevoie de ajutor uneori…

Pentru prima dată îl văd ezitând. — Îmi pare rău dacă te-am împins prea mult…

Nu e o rezolvare magică. Dar e un început. În zilele următoare încercăm să vorbim mai deschis despre ce simțim și ce putem face fiecare.

Totuși, uneori mă întreb: oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare cât timp vom mai accepta ca grija noastră să fie considerată un dat, nu un efort?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că nu vreau ca Maria să crească crezând că trebuie să se sacrifice mereu pentru ceilalți.

Oare voi ați trecut prin asta? Cât de mult putem duce înainte să spunem „ajunge”?