Tatăl meu, povara mea: Când familia nu mai e sprijin

— Luciana, nu mai ai și tu puțină răbdare? De ce trebuie mereu să te plângi? vocea tatălui meu, Ion, răsună în bucătăria mică, cu pereții galbeni de abur și timp. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai, iar privirea mi se oprește pe crăpătura din faianță, ca și cum acolo aș putea găsi un răspuns.

— Nu mă plâng, doar… nu mai pot, tata. Nu mai pot să le fac pe toate singură. Tu nu vezi că nu mai am aer? îi spun încet, cu un nod în gât, dar el nici nu mă privește. Se uită la televizorul vechi, la știrile despre scumpiri și promisiuni deșarte.

Așa începe fiecare zi de când mama a murit. Aveam 29 de ani atunci, proaspăt mutată înapoi acasă după ce divorțasem de Mihai. Credeam că mă întorc la rădăcini, la siguranță. Dar rădăcinile astea s-au strâns în jurul meu ca niște funii groase, care mă trag tot mai jos.

Tata a început să bea mai mult. Seara îl găseam cu capul pe masă, murmurând numele mamei. Dimineața mă certa că nu am făcut destul curat sau că nu am gătit ca ea. Eu mergeam la muncă la farmacie, alergam între rafturi și rețete, apoi veneam acasă să-l gătesc, să-i spăl hainele, să-i ascult văicărelile. Sora mea, Adriana, locuiește la Cluj și vine doar la sărbători. Ea are viața ei, copiii ei. Eu am rămas aici, cu tata și cu amintirile care dor.

Într-o seară de noiembrie, când ploaia bătea în geam ca un blestem, l-am găsit pe tata căzut în baie. Mirosea a alcool și a neputință. L-am ridicat cu greu și l-am dus în pat.

— De ce nu mă lași să mor? a șoptit el.

— Pentru că ești tatăl meu! am izbucnit eu, dar în sufletul meu răspunsul era altul: pentru că nu știu cum să trăiesc fără vinovăție.

A doua zi am sunat-o pe Adriana.

— Nu mai pot, Adriana! Nu vezi că mă sufoc aici? Tata nu vrea să se schimbe, eu nu mai am viață!

— Luciana, știi bine că nu pot veni acum. Am serviciu, copiii… Fii tu tare! Ești mai aproape de el.

Am simțit cum mi se strânge inima. Mereu eu trebuie să fiu tare. Mereu eu trebuie să renunț la mine.

Într-o duminică, când vecinii mergeau la biserică și strada mirosea a cozonac proaspăt, tata a început să țipe la mine că i-am aruncat sticla de vin.

— Ești o nerecunoscătoare! Dacă n-ar fi fost mama ta, te-aș fi dat afară din casă!

M-am prăbușit pe scaun și am plâns în hohote. Nu mai eram fata lui, eram menajera lui, confidenta lui forțată, sacul lui de box emoțional.

Într-o zi am primit o ofertă de muncă la București. O farmacie mare, salariu dublu. Am stat toată noaptea cu ochii în tavan. Dacă plec, cine are grijă de tata? Dacă rămân, cine are grijă de mine?

Am încercat să vorbesc cu el:

— Tata, am primit o ofertă bună la București. Poate ar fi bine să mergi la un centru pentru bătrâni…

A izbucnit într-un râs amar:

— Să mă duci la azil? Să mor ca un câine acolo? Asta vrei?

M-am simțit cea mai rea fiică din lume. Dar apoi mi-am dat seama că nu e vina mea că el refuză orice ajutor. Că eu nu mai pot trăi doar pentru el.

Într-o seară am ieșit pe balcon și am privit orașul mic adormit sub luminile portocalii. Mi-am amintit de copilărie, când tata mă ținea de mână la serbări și îmi spunea că sunt lumina ochilor lui. Unde s-a pierdut omul acela? Unde m-am pierdut eu?

Am decis să plec. Am lăsat o scrisoare pe masă:

„Tată,
Nu te abandonez. Dar trebuie să trăiesc și eu. Am nevoie să respir, să fiu fericită. Te rog să accepți ajutorul Adrianei sau al unui asistent social. Te iubesc.”

Am plecat înainte să se trezească. În trenul spre București am plâns tot drumul. Dar pentru prima dată după ani de zile simțeam că respir.

Acum stau într-o garsonieră mică și luminoasă din București. Încerc să-mi reconstruiesc viața bucată cu bucată. Tata îmi scrie uneori mesaje scurte: „Sunt bine.” Adriana a reușit să-l convingă să accepte ajutorul unei vecine.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă sunt o egoistă. Dar oare cât poți sacrifica din tine pentru familie până când nu mai rămâne nimic?

Poate că dragostea adevărată înseamnă și să știi când să spui „ajunge”. Voi ce ați fi făcut în locul meu?