Ultimatumul unei mame: Între dragoste și uitare

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să trag singură de toate! Am 68 de ani, nu 38! vocea mi-a tremurat, dar am încercat să par puternică. Radu, băiatul meu cel mare, stătea în prag cu mâinile în buzunar, evitând să mă privească în ochi. Lângă el, Irina își verifica telefonul, iar Andreea, mezina, se uita pe geam, absentă. Era o seară de vineri, iar eu îi chemam acasă tot mai rar, pentru că de fiecare dată plecau mai devreme decât promiteau.

— Mamă, nu exagera, ai fost mereu puternică. Ce s-a schimbat acum? a spus Radu, încercând să pară calm.

M-am uitat la mâinile mele crăpate de la atâta spălat și gătit. De când a murit tatăl lor, totul a căzut pe umerii mei. Ei au crescut, au plecat la oraș, și-au făcut familii. Dar casa asta a rămas tot pe umerii mei. Grădina, facturile, reparațiile — toate mă apasă ca o povară pe care nu o mai pot duce.

— S-a schimbat că nu mai am putere. S-a schimbat că mă doare spatele când mă aplec să ud florile pe care le iubeați când erați mici. S-a schimbat că nu mai pot să car lemnele singură iarna. Și cel mai tare s-a schimbat că nu vă mai pasă.

Irina a ridicat privirea din telefon:

— Mamă, nu e adevărat! Doar că avem și noi viețile noastre…

— Viețile voastre! Am trăit toată viața pentru voi! Am renunțat la serviciu ca să vă cresc, am stat nopți întregi lângă voi când erați bolnavi, am făcut foamea ca să aveți voi haine noi la școală! Acum ce primesc? Un telefon pe săptămână și vizite pe fugă?

Andreea a oftat:

— Mamă, nu e ușor nici pentru noi. Eu am doi copii mici, Radu lucrează peste program…

— Și eu ce să fac? Să mor aici singură? Să mă găsească vecinii după zile întregi?

Am simțit cum mi se strânge inima. Am tras aer adânc în piept și le-am spus ceea ce mă rodea de luni de zile:

— Dacă nu vă pasă, vând casa și mă duc la azil. Măcar acolo nu o să fiu singură și nu o să mă chinui cu toate astea.

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Radu s-a încruntat:

— Nu poți face asta! Casa asta e a noastră!

— A voastră? De când? Voi veniți aici doar când aveți nevoie de ceva sau când vă e dor de copilărie. Dar copilăria voastră a fost pe spinarea mea! Acum e rândul vostru să aveți grijă de mine!

Irina s-a apropiat și mi-a luat mâna:

— Mamă… nu vrem să te pierdem. Dar nici nu știm cum să te ajutăm fără să ne dăm viețile peste cap.

M-am uitat la ea cu lacrimi în ochi:

— Nu vreau să vă dau viețile peste cap. Vreau doar să știu că nu sunt singură. Să veniți măcar o dată pe săptămână să mă ajutați cu ce nu pot face singură. Să stați cu mine la o cafea fără să vă uitați la ceas.

Andreea s-a ridicat și m-a îmbrățișat strâns:

— Iartă-ne, mamă… Poate am uitat cât ai făcut pentru noi.

Radu părea încă supărat:

— Dar dacă vin mai des, trebuie să-mi las copiii cu soția… Știi că nici ea nu se descurcă ușor.

— Știu, Radu. Dar poate dacă ați veni pe rând… Sau poate mă luați la voi din când în când. Nu vreau mult. Vreau doar să simt că mai contez pentru voi.

A urmat o discuție lungă și grea. Fiecare avea argumentele lui: serviciu, copii mici, lipsa timpului. Dar eu le-am spus clar: nu vreau să mor singură în casa asta mare și rece. Dacă nu pot conta pe ei, atunci vând tot și plec unde nu trebuie să cer ajutorul nimănui.

Seara aceea a fost un cutremur pentru toți. După ce au plecat, am rămas singură în bucătărie, cu farfuriile nestrânse și cu inima grea. M-am întrebat dacă am greșit undeva ca mamă sau dacă pur și simplu așa e lumea acum — fiecare pentru el.

A doua zi dimineață m-a sunat Andreea:

— Mamă, vin azi după-amiază să te ajut cu cumpărăturile. Și poate stăm la o plimbare prin grădină?

Am simțit un nod în gât. Poate că ultimatumul meu fusese dur, dar era singura cale să-i fac să înțeleagă cât de mult doare singurătatea.

În zilele următoare au început să vină pe rând: Irina cu copiii ei gălăgioși care au umplut casa de râsete; Radu care mi-a reparat gardul și a stat cu mine la povești până târziu; Andreea care mi-a adus prăjituri făcute de ea.

Nu știu cât va dura această schimbare sau dacă va fi de durată. Dar am învățat că uneori trebuie să spui lucrurilor pe nume, chiar dacă doare.

Mă uit acum la poza noastră de familie din sufragerie și mă întreb: Oare câte mame trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare câți copii își dau seama cât valorează timpul petrecut împreună înainte să fie prea târziu?