Umbra Banilor: Povestea Mea cu Vlad

— Irina, iar ai lăsat lumina aprinsă la baie! Crezi că plătesc curentul degeaba? vocea lui Vlad răsună ascuțit din hol, în timp ce eu încerc să-mi ascund lacrimile în aburul oglinzii. Mă uit la reflexia mea: ochii obosiți, cearcănele adânci, părul prins neglijent. Mă simt ca o umbră a femeii care eram cândva.

— Îmi pare rău, Vlad, am uitat… răspund încet, dar el deja a ieșit din cameră, bombănind despre facturi și risipă. În fiecare zi, aceeași poveste: orice gest banal devine motiv de ceartă. Dacă las robinetul să picure, dacă cumpăr o pâine mai scumpă, dacă mă opresc la o cafea cu colega mea, Ana. Totul e prea mult pentru el. Totul e prea scump.

Când ne-am cunoscut, Vlad era alt om. Generos cu vorbele, atent la gesturi, mă făcea să râd cu poftă. Îmi aducea flori de la colțul străzii și mă ținea de mână pe Calea Victoriei, promițându-mi o viață plină de aventuri. Dar după nuntă, încet-încet, a început să se schimbe. La început am crezut că e doar stresul jobului lui la bancă, apoi am dat vina pe criza economică. Dar anii au trecut și Vlad a devenit tot mai obsedat de bani.

— Irina, nu avem nevoie de două feluri de brânză! Ce rost are să arunci banii pe prostii? îmi spune într-o seară, când mă întorc de la piață.

— Vlad, am vrut doar să fac o salată ca la mama acasă… încerc să-i explic, dar el ridică din umeri.

— Nu suntem la mama ta acasă! Suntem aici și trebuie să fim chibzuiți!

Mă simt ca un copil certat pentru o notă proastă. De fiecare dată când încerc să fac ceva pentru mine — o carte nouă, o bluză colorată, o ieșire cu prietenele — Vlad găsește un motiv să mă facă să mă simt vinovată. Îmi spune că nu înțeleg valoarea banilor, că nu știu să economisesc, că sunt risipitoare. Dar eu știu că nu e adevărat. Am crescut într-o familie modestă din Ploiești și am învățat să apreciez fiecare leu.

Cel mai greu îmi este când vine vorba de fiica noastră, Mara. Are opt ani și visează la o bicicletă roz, ca cea a colegei ei de la școală. Vlad îi spune mereu:

— Mara, nu ai nevoie de bicicletă nouă! Cea veche e bună. Nu trebuie să fim ca ceilalți.

O văd cum își mușcă buza și se uită la mine cu ochii mari, plini de speranță. Îmi vine să urlu de neputință. Seara, când adoarme, îi șoptesc povești despre curaj și libertate, despre cum poți schimba lumea dacă ai încredere în tine. Dar eu? Eu nu mai am curaj nici să-mi cumpăr o cafea fără să mă simt vinovată.

Într-o duminică, la masa de prânz cu părinții mei, mama mă întreabă:

— Irina, ești bine? Pari obosită…

— Sunt doar puțin stresată cu serviciul… răspund repede, evitând privirea ei pătrunzătoare.

Tata oftează și schimbă subiectul, dar știu că simte ceva. Nu pot să le spun adevărul. Mi-e rușine. Mi-e teamă că vor crede că am eșuat ca femeie, ca soție.

Seara aceea a fost punctul de cotitură. După ce părinții au plecat, Vlad a început iar:

— De ce ai făcut atâta mâncare? Cine o să mănânce toate astea? Arunci banii pe fereastră!

Atunci am izbucnit:

— Vlad, nu mai pot! Nu mai suport să trăiesc așa! Nu suntem niște cerșetori! Vreau să mă simt liberă în casa mea!

El a tăcut o clipă, apoi a ridicat tonul:

— Dacă nu-ți convine, poți pleca! Dar fără niciun ban de la mine! Să vedem cum te descurci!

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am dus în dormitor și am plâns până dimineața. Mara a venit lângă mine și m-a strâns în brațe:

— Mami, nu fi tristă…

În zilele următoare am început să mă gândesc serios la divorț. Am vorbit cu Ana, singura mea confidentă:

— Irina, meriți mai mult! Nu poți trăi toată viața cu frica asta… mi-a spus ea.

Dar gândul la Mara mă paralizează. Cum ar fi viața ei fără tată? Cum ar fi viața mea fără siguranța financiară? Și totuși… ce fel de siguranță e asta? O colivie aurită?

Într-o seară, după ce Mara a adormit, am deschis laptopul și am început să caut informații despre divorț și drepturile mele. Am citit povești ale altor femei care au avut curajul să plece. Unele au reușit, altele s-au întors din drum. Dar toate au spus același lucru: libertatea nu are preț.

Într-o zi ploioasă de aprilie, mi-am făcut curaj și i-am spus lui Vlad:

— Vreau să divorțăm.

A rămas mut câteva secunde, apoi a început să râdă sarcastic:

— Și unde crezi că te duci? Cu ce bani? Cine te mai ia pe tine?

Am simțit cum mi se strânge inima, dar nu am cedat:

— O să mă descurc. Pentru mine și pentru Mara.

Nu știu ce va urma. Poate va fi greu, poate voi plânge nopți întregi. Dar știu că nu mai pot trăi sub umbra banilor și a fricii.

Mă uit la Mara și îmi spun: oare ce exemplu îi dau dacă rămân? Oare câte femei mai trăiesc ca mine și nu au curajul să spună stop? Poate că povestea mea va da curaj altcuiva să aleagă libertatea.