Umbra din Casa Noastră: Povestea unei Alegeri Imposibile

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot! — vocea Lidiei tremura la telefon, iar în fundal se auzeau plânsetele copiilor ei. Era trecut de miezul nopții, iar vântul bătea cu putere în geamurile apartamentului nostru din cartierul Militari. M-am ridicat din pat, cu inima bătând nebunește. Cătălin dormea adânc lângă mine, dar eu știam că nu voi putea să-l trezesc fără să-i spun adevărul.

Lidia era prietena mea din liceu. O știam veselă, mereu pusă pe glume, dar în ultimii ani se schimbase. Soțul ei, Doru, era tot mai posesiv și agresiv. De câteva ori am văzut vânătăi pe mâinile ei, dar mereu le-a ascuns sub mâneci lungi și zâmbete forțate. În seara aceea însă, nu mai putea ascunde nimic.

— Vin acum la tine. Te rog, nu mă lăsa afară… — vocea ei era abia o șoaptă.

Am coborât în fugă scările blocului, cu paltonul pe mine și cheile în mână. Lidia stătea la colțul străzii, cu doi copii adormiți în brațe și o geantă ruptă la picioare. Când m-a văzut, a izbucnit în plâns.

— Hai sus, repede! — am șoptit, privind în jur să nu ne vadă vecinii.

În lift, copiii Lidiei s-au trezit și au început să plângă. M-am rugat să nu-i audă nimeni. Am intrat tiptil în apartament și i-am dus direct în camera Mariei, fetița mea de trei ani. Lidia s-a prăbușit pe pat și a început să plângă în hohote.

— Ce s-a întâmplat? — am întrebat-o încet.

— M-a lovit iar… Dar azi… azi a ridicat mâna și la copii. Nu mai pot, Ana! Nu mai pot!

Am simțit un nod în gât. Îmi venea să urlu de furie și neputință. Cum putea Doru să facă asta? Cum putea Lidia să suporte atâția ani?

Din dormitor s-a auzit vocea lui Cătălin:

— Ana? Ce se întâmplă aici?

Am ieșit pe hol și l-am privit în ochi. Știam că nu va fi ușor.

— Lidia… a venit cu copiii. Nu avea unde să meargă…

Cătălin s-a uitat la mine ca și cum aș fi trădat ceva sfânt.

— Ana, nu putem să ne băgăm în problemele altora! Dacă vine Doru aici? Dacă avem necazuri?

— E prietena mea! Nu pot s-o las pe drumuri!

— Și noi avem un copil! Te gândești la Maria? Dacă se întâmplă ceva?

Am simțit cum mă sufoc între două lumi: una a loialității față de prietena mea, alta a fricii pentru familia mea. Lidia stătea în camera Mariei, cu ochii roșii de plâns, iar Cătălin mă privea ca pe o străină.

— Măcar las-o să stea până mâine dimineață. O ajutăm să găsească un adăpost… — am încercat să negociez.

— Nu! — a spus Cătălin hotărât. — Suna la poliție sau la un centru pentru femei abuzate. Dar nu aici!

M-am întors la Lidia și i-am spus adevărul. A început să tremure.

— Ana… nu mă da afară… Nu mai am pe nimeni…

Mi-am înghițit lacrimile. Am sunat la un centru pentru victimele violenței domestice. Mi-au spus că pot veni dimineață, dar până atunci nu aveau locuri libere.

Noaptea aceea a fost un coșmar. Copiii Lidiei au dormit îmbrățișați de mama lor pe canapea, iar eu am stat lângă ei, vegheându-i ca o leoaică rănită. Cătălin a dormit în dormitor, cu ușa încuiată.

Dimineața, când soarele a început să lumineze blocurile cenușii, am plecat împreună spre centru. Lidia m-a strâns tare în brațe.

— Mulțumesc că ai fost aici… Chiar dacă nu ai putut face mai mult…

Am privit-o cum pleacă, cu copiii de mână și capul plecat. În sufletul meu era o rană deschisă: nu reușisem să o ajut cu adevărat.

Când m-am întors acasă, Cătălin m-a întâmpinat cu tăcere. Zilele următoare au fost reci între noi. M-am întrebat dacă am făcut bine sau rău. Dacă familia mea merita liniște cu prețul suferinței altcuiva.

Au trecut luni de atunci. Lidia a reușit să-și găsească un loc de muncă și o garsonieră mică. Copiii merg la grădiniță și zâmbesc din nou. Dar prietenia noastră nu mai e la fel. Și nici familia mea.

Uneori mă uit la Maria cum doarme liniștită și mă întreb: oare ce fel de mamă sunt dacă nu pot ajuta cu adevărat pe cineva drag? Oare câte femei ca Lidia trec prin iadul acesta fără ca nimeni să le deschidă ușa?