Umbra Îndoielii: Povestea unei Mame în Fața Neîncrederii

— Nu pot să cred că ai ajuns să mă întrebi asta, Vlad! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce lacrimile îmi ardeau obrajii. Stăteam în bucătăria noastră mică din Pitești, cu mâinile strânse pe marginea mesei, iar Vlad se uita la mine cu ochii lui cenușii, plini de o vinovăție pe care nu o mai văzusem niciodată.

— Nu eu… mama… a început el, dar l-am întrerupt.

— Mama ta? De când contează ce crede mama ta despre fiul nostru?

Totul pornise de la o discuție pe care am auzit-o din întâmplare. Doamna Stanca, soacra mea, îi șoptea lui Vlad că băiatul nostru, Radu, nu seamănă deloc cu el. „Are ochii prea verzi, Vlad. Și părul ăsta ondulat… Tu ai fost mereu drept ca spicul. Nu ți se pare ciudat?”

Mi s-a strâns inima. Radu era sufletul meu, copilul pe care îl dorisem ani de zile. Am trecut prin două sarcini pierdute înainte să-l avem. Și acum, când în sfârșit eram mamă, trebuia să mă lupt cu suspiciunile familiei soțului meu.

În zilele care au urmat, Vlad a devenit distant. Îl vedeam cum îl privește pe Radu cu o curiozitate rece, ca și cum ar căuta ceva anume. Încercam să mă prefac că nu observ, dar fiecare gest al lui mă rănea tot mai tare.

Într-o seară, după ce l-am culcat pe Radu, Vlad a venit la mine cu o propunere care mi-a tăiat respirația.

— M-am gândit… poate ar trebui să facem un test de paternitate. Doar ca să liniștim lucrurile.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am izbucnit în plâns și am ieșit din casă fără să spun nimic. Am mers pe străzile pustii ale cartierului nostru, încercând să-mi adun gândurile. Cum putea să creadă că l-aș fi trădat? Cum putea să asculte de bârfele mamei lui?

A doua zi dimineață, am găsit-o pe doamna Stanca în bucătărie, făcând cafea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Bună dimineața, Ana. Ai dormit bine?

Am privit-o în ochi și i-am spus răspicat:

— Nu cred că e cazul să mai stai la noi o perioadă.

A rămas cu cana suspendată în aer, surprinsă de fermitatea mea.

— Cum adică? Sunt bunica lui Radu!

— Ești bunica lui doar dacă poți avea încredere în mine ca mamă. Dacă nu, te rog să pleci.

A plecat fără să spună nimic. Vlad a fost furios când a aflat. Am avut o ceartă cumplită în acea seară.

— Ai dat-o afară pe mama! Cum poți fi atât de egoistă?

— Egoistă? Eu? Eu sunt cea care trebuie să dovedească tuturor că Radu e copilul tău! Eu sunt cea care stă nopțile trează cu el când are febră! Eu sunt cea care l-a purtat nouă luni în pântece!

Vlad a tăcut. Pentru prima dată l-am văzut nesigur.

Au trecut săptămâni tensionate. Radu simțea atmosfera apăsătoare din casă și devenise mai retras. Într-o zi, l-am găsit ascuns sub masă, plângând încet.

— Mami, de ce nu mă mai iubește tati?

Mi s-a rupt sufletul. L-am luat în brațe și i-am promis că totul va fi bine. Dar nu știam dacă pot să-mi țin promisiunea.

Într-un final, am acceptat testul de paternitate. Nu pentru Vlad sau pentru soacra mea, ci pentru liniștea lui Radu. Am mers la laborator împreună, iar zilele până la rezultat au fost un coșmar.

Când au venit rezultatele, Vlad a citit raportul în liniște și apoi a izbucnit în plâns.

— Îmi pare rău, Ana… Am greșit față de tine și față de Radu.

L-am iertat? Nu știu dacă am putut cu adevărat. Ceva s-a rupt între noi atunci. Încrederea nu se repară atât de ușor.

Doamna Stanca nu a mai venit la noi mult timp. Când a revenit, a adus o pungă cu jucării pentru Radu și a încercat să-și ceară scuze stângaci.

— Poate am greșit… Dar am vrut doar să-mi protejez fiul.

Am privit-o lung și i-am spus:

— Poate că uneori dragostea de mamă rănește mai mult decât orice altceva.

Anii au trecut și rana s-a cicatrizat, dar uneori mă întreb: cât de mult rău poate face o simplă îndoială? Și oare cât curaj trebuie să ai ca să-ți aperi adevărul atunci când toți ceilalți îl pun la îndoială?