Umbra moștenirii: Povestea mea despre trădare, teamă și curaj de mamă

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să trăiesc cu frica asta, cu ochii pe ușă, cu telefonul mereu pe silențios, de teamă să nu aud iar vocea lui Viorel.

Vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Ilinca, sora mea mai mică, mă privea cu ochii mari, încercând să mă liniștească, dar nici ea nu știa cum să mă ajute. Era trecut de miezul nopții, iar apartamentul nostru din cartierul Militari părea mai mic ca niciodată, sufocat de umbrele trecutului și de spaimele prezentului.

Totul a început în ziua în care l-am pierdut pe Radu. Soțul meu, omul care mi-a fost sprijin și refugiu, a murit într-un accident de mașină pe DN1, într-o dimineață ploioasă de noiembrie. Am rămas singură cu Vlad, băiatul nostru de șapte ani, și cu o durere care nu părea să aibă leac. Dar nici nu apucasem să-mi plâng liniștită pierderea, că am fost chemată la notar. Radu, prevăzător cum era, lăsase totul pe numele meu și al lui Vlad: apartamentul din Cotroceni, o sumă impresionantă în cont și o casă la țară, în Prahova.

Nu știam atunci că această moștenire avea să fie începutul coșmarului meu. La parastasul de șase săptămâni, Viorel, fratele lui Radu, a venit la mine cu un zâmbet fals și mi-a spus pe un ton prea blând:

— Maria, știi și tu că Radu n-ar fi vrut să rămâi singură cu atâta povară. Lasă-mă să te ajut să administrezi averea, să nu te încurci cu acte și bănci…

Am simțit atunci că ceva nu e în regulă. Viorel nu fusese niciodată apropiat de noi, ba chiar îl evitam la mesele de familie, unde nu rata ocazia să facă glume proaste sau să-l critice pe Radu. Am refuzat politicos, dar de atunci, telefoanele și mesajele n-au mai contenit. La început, erau doar insistențe, apoi au devenit amenințări voalate:

— Ai grijă, Maria, lumea nu e așa de sigură cum crezi. Mai ales pentru o femeie singură cu un copil…

Într-o seară, când mă întorceam de la școală cu Vlad, am găsit ușa apartamentului forțată. Nu dispăruse nimic, dar cineva umblase prin sertare, răscolise actele. Am sunat la poliție, dar ancheta s-a împotmolit rapid. „Probabil niște copii de cartier”, mi-au spus, dar eu știam că nu era așa. În noaptea aceea, Vlad a dormit cu mine în pat, strângându-mă de mână, iar eu am plâns în tăcere, ca să nu-l sperii mai tare.

Mama lui Radu, doamna Elena, a venit la mine după o săptămână, cu ochii roșii de plâns, dar cu vorbele tăioase:

— Nu te supăra, Maria, dar nu cred că e corect ca totul să rămână la tine. Radu a muncit pentru familia noastră, nu doar pentru tine și Vlad. Poate ar fi bine să ne gândim la o împărțeală…

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu mai era vorba doar de bani sau case, ci de dreptul meu de a-mi proteja copilul, de a-i asigura un viitor. Am refuzat din nou, iar de atunci, familia lui Radu s-a transformat într-un zid rece și ostil. La școală, Vlad a început să fie marginalizat de verișorii lui, care îi șopteau că mama lui e „hoata familiei”.

Într-o zi, când îl luam de la afterschool, l-am găsit plângând pe banca din curte. M-am așezat lângă el și l-am luat în brațe.

— Mami, de ce nu ne mai iubesc unchii și bunica? Ce-am făcut rău?

Mi-au dat lacrimile, dar am încercat să-i zâmbesc.

— N-ai făcut nimic rău, puiule. Uneori, oamenii se supără fără motiv. Dar eu sunt aici și nu te las niciodată singur.

Nopțile au devenit tot mai grele. Mă trezeam la fiecare zgomot, verificam ușa de trei ori înainte să mă culc. Am început să port spray paralizant în geantă și să evit să ies seara. Ilinca venea des la noi, încercând să ne aducă puțină liniște, dar și ea era speriată. Prietenii s-au îndepărtat, unii de teamă să nu se implice, alții pentru că nu înțelegeau de ce nu „împart” averea, ca să fie toată lumea mulțumită.

Într-o duminică, Viorel a venit din nou, de data asta cu avocatul familiei. Au încercat să mă convingă să semnez o procură prin care să-i las să administreze banii lui Vlad „până face 18 ani”. Am refuzat, iar atunci Viorel și-a pierdut cumpătul:

— Să nu crezi că ai câștigat! O să-ți pară rău că nu te-ai gândit la familie!

Am rămas în pragul ușii, tremurând, cu Vlad ascuns după mine. În seara aceea, am decis să merg la poliție și să cer ordin de protecție. Nu știu dacă va ajuta, dar nu mai pot trăi așa. Am început să caut un psiholog pentru Vlad, să-l ajut să treacă peste această perioadă. Încerc să fiu puternică pentru el, dar uneori simt că mă prăbușesc sub greutatea singurătății și a fricii.

Sunt zile în care mă întreb dacă nu ar fi fost mai bine să renunț la tot, să le dau ce vor, doar ca să avem liniște. Dar apoi îl privesc pe Vlad, cum doarme liniștit lângă mine, și știu că nu pot ceda. Moștenirea lui Radu nu e doar despre bani sau case, ci despre viitorul fiului nostru, despre dreptatea pe care i-o datorez.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi am trecut prin astfel de încercări? Cât de departe ai merge ca să-ți protejezi copilul? Și cât de mult te poate schimba lăcomia celor din jur?