Umbra soacrei – O zi obișnuită, o viață între două lumi

— Nu-i dai destulă apă, Ana! Copiii trebuie să bea apă la fiecare jumătate de oră, altfel se deshidratează! vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsună peste aleea parcului, tăind aerul ca o lamă subțire. Mă uit la Maria și Vlad, copiii mei, care se uită la mine cu ochi mari, parcă întrebându-se dacă au făcut ceva greșit. Îmi simt obrajii arzând de rușine și furie amestecate, dar înghit în sec și încerc să zâmbesc.

— Le-am dat apă înainte să ieșim din casă, îi răspund încet, sperând să nu atrag atenția celorlalți părinți care ne privesc deja cu coada ochiului.

— Nu contează! Trebuie să fii mai atentă! Pe vremea mea, nu ieșeam din casă fără termosul cu ceai și biscuiți de casă. Acum totul e pe fugă, totul e superficial… continuă ea, fără să-și dea seama că fiecare cuvânt al ei mă lovește direct în inimă.

Așa e mereu. Orice fac, orice alegere, orice gest față de copii sau față de soțul meu, Radu, este analizat și judecat. De când m-am măritat cu el și am intrat în familia lor, simt că trăiesc într-o casă cu pereți de sticlă. Orice greșeală e amplificată, orice succes e trecut sub tăcere.

Când eram mică, mama îmi spunea mereu: „Ana, ai grijă ce fel de familie alegi. Nu te măriți doar cu bărbatul, ci și cu neamul lui.” Atunci râdeam și nu înțelegeam. Acum, după opt ani de căsnicie și doi copii, îi dau dreptate.

În parc, încerc să mă concentrez pe râsetele copiilor care se dau pe tobogan. Dar Mariana nu se lasă:

— Uite ce murdari sunt! Cum îi lași să se joace așa? O să răcească! Hai să mergem acasă!

Îmi vine să țip. Să-i spun că sunt mama lor și știu ce fac. Dar mă uit la Radu care stă pe bancă, cu ochii în telefon, absent la tot ce se întâmplă. Știu că dacă spun ceva, acasă va urma o discuție lungă despre „respectul față de mama lui” și „cum nu vreau să stric armonia familiei”.

Ajungem acasă mai devreme decât mi-aș fi dorit. Copiii protestează, dar Mariana le promite prăjitură dacă sunt cuminți. În bucătărie, mă apuc să spăl vasele. O aud pe Mariana vorbind cu Radu în sufragerie:

— Ana nu are răbdare cu copiii. Nu-i supraveghează cum trebuie. Eu nu înțeleg generația asta nouă…

Radu oftează:

— Mamă, las-o în pace. Fiecare face cum știe.

— Da’ tu nu vezi? Dacă nu eram eu… Cine știe ce s-ar fi ales de casa asta!

Mâinile îmi tremură pe buretele ud. Mă simt ca o musafiră în propria viață. Uneori mă întreb dacă nu cumva chiar eu greșesc. Poate nu sunt destul de bună. Poate copiii mei ar fi mai fericiți dacă aș face totul ca pe vremea Marianei: mâncare gătită zilnic, haine călcate la dungă, reguli stricte și fără compromisuri.

Dar apoi îmi amintesc cât de mult mi-am dorit să fiu altfel decât mama mea sau decât soacra mea. Să le dau copiilor libertatea de a se murdări, de a explora lumea fără frică. Seara, când îi pun la culcare și îi aud chicotind sub plapumă, știu că fac ceva bine.

Totuși, conflictul mocnește mereu sub suprafață. Oricât aș încerca să evit certurile sau să găsesc un compromis, Mariana găsește mereu ceva de criticat: că nu gătesc sarmale destul de des, că nu mergem la biserică în fiecare duminică, că nu port fustă când merg la piață.

Într-o seară, după o zi lungă și obositoare la serviciu, o găsesc pe Mariana în bucătărie cu copiii.

— Hai la masă! Am făcut supa ta preferată! îmi spune ea cu un zâmbet forțat.

Mirosul de supă caldă mă face să uit pentru o clipă de toate frustrările. Dar când mă așez la masă, începe din nou:

— Ai văzut ce notă a luat Maria la matematică? Eu cred că ar trebui să-i iei un meditator. Pe vremea mea nu exista așa ceva! Eu stăteam cu Radu până noaptea târziu să-l ajut la teme…

Radu ridică din umeri:

— Mamă, las-o pe Ana să decidă.

Dar Mariana nu renunță:

— Dacă nu te implici mai mult, o să regreți! Copiii cresc repede și apoi e prea târziu!

Simt cum mi se pune un nod în gât. M-aș ridica și aș pleca pur și simplu din casă. Dar unde să mă duc? Casa asta e și a mea… sau cel puțin ar trebui să fie.

Într-o noapte, după ce toți adormiseră, am ieșit pe balcon cu o cană de ceai rece. Am privit luminile orașului și m-am întrebat: oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste? Câte mame încearcă să găsească echilibrul între tradiție și modernitate? Între dorința de a fi acceptate și nevoia de a-și urma propriul drum?

A doua zi dimineață am decis să vorbesc cu Radu.

— Radu… Nu mai pot așa. Simt că orice fac e greșit pentru mama ta. M-am săturat să fiu mereu judecată.

El oftează adânc:

— Știu… Dar știi cum e mama. Nu vrea răul nimănui…

— Poate nu vrea răul, dar nici binele nu-l face dacă mă face să mă simt inutilă în propria casă!

Radu tace. Știu că îi e greu să fie prins între două femei importante din viața lui. Dar eu am nevoie de sprijinul lui.

În zilele următoare încerc să stabilesc limite mai clare. Când Mariana începe să comenteze despre hainele copiilor sau despre ce mănâncă la micul dejun, îi spun calm:

— Mulțumesc pentru sfat, dar vreau să încerc și eu cum cred că e mai bine pentru familia mea.

Uneori tace. Alteori oftează teatral sau pleacă din cameră supărată. Dar simt că încet-încet recâștig puțin control asupra vieții mele.

Nu știu dacă vreodată voi reuși să ies complet din umbra Marianei. Poate nici nu trebuie. Poate cheia e să găsesc un echilibru între ceea ce sunt eu și ceea ce vrea ea pentru noi.

Dar uneori mă întreb: oare câte dintre noi reușim cu adevărat să fim mame după propriile reguli? Sau suntem mereu condamnate să trăim între două lumi – cea veche și cea nouă?