Umbra trădării: Povestea Emiliei
— Nu mai pot, Emilia! Nu mai pot să trăiesc cu tine știind ce-ai făcut!
Vocea lui Vlad răsuna în camera rece, iar ochii lui erau plini de furie și dezgust. Stăteam în pragul bucătăriei, cu mâinile strânse la piept, încercând să-mi adun curajul să-i răspund. Ilinca, fetița noastră de șase ani, se ascundea după fusta mea, simțind tensiunea din aer.
— Vlad, te rog… nu e adevărat! N-am făcut nimic!
— Nu mă minți! Toată lumea vorbește! L-ai văzut pe Doru la magazin, nu? Ce aveai de discutat cu el?
Mi-am mușcat buzele până la sânge. Doru era vărul meu, venit din București pentru câteva zile. Îmi adusese niște medicamente pentru mama bolnavă. Dar Vlad nu voia să audă explicații. Era deja convins că l-am trădat.
— Ia-ți lucrurile și pleacă! Sau mai bine rămâi aici, în casa asta dărăpănată! Eu plec! Să vă văd cum vă descurcați fără mine!
A trântit ușa și a dispărut în noapte. Am rămas împietrită, cu Ilinca plângând în brațele mele. Casa era veche, moștenită de la bunica mea. Vlad mereu spunea că e o rușine să locuim aici, că merităm mai mult. Dar acum eram doar noi două, cu pereții crăpați și acoperișul care plângea la fiecare ploaie.
În zilele următoare, satul a început să șușotească. Vecina de peste drum, tanti Lenuța, mă privea cu milă amestecată cu curiozitate. La magazinul din centru, vânzătoarea mă întreba cu voce tare dacă „am rămas singură”, iar ceilalți clienți își dădeau coate.
Mama mea era prea bolnavă ca să mă ajute. Tata murise de câțiva ani. Eram singură cu Ilinca și cu rușinea care se lipea de mine ca o a doua piele. Am încercat să găsesc de lucru — la brutărie nu aveau nevoie de nimeni, la primărie mi-au spus că „nu e momentul”. Am început să spăl haine pentru vecini pe câțiva lei și să fac curat prin casele celor mai avuți.
Într-o seară friguroasă de noiembrie, Ilinca a făcut febră mare. Nu aveam bani de medicamente. Am bătut la ușa lui Doru, dar el plecase deja la București. Am stat toată noaptea lângă patul ei, rugându-mă să treacă pericolul. Dimineața, tanti Lenuța a venit cu un ceai cald și niște pastile.
— Emilia, nu te lăsa doborâtă! Știu eu ce fel de fată ești tu. Oamenii vorbesc mult și prost.
Am izbucnit în plâns în fața ei. Era prima dată când cineva îmi arăta compasiune după plecarea lui Vlad.
Au trecut luni grele. Ilinca mergea la școală cu hainele peticite, iar eu mă trezeam înainte de răsărit ca să spăl podelele la familia Popescu. Într-o zi, directoarea școlii m-a chemat la ea.
— Emilia, Ilinca e un copil bun și silitor. Dar am observat că vine adesea flămândă la școală. Dacă ai nevoie de ajutor…
Mi-a dat un pachet cu alimente și mi-a spus că pot lucra câteva ore pe săptămână la curățenie în școală. Am simțit pentru prima dată că nu sunt complet invizibilă.
Vlad nu a mai dat niciun semn de viață. Din când în când auzeam că s-a mutat la oraș cu o altă femeie. Îmi era dor de el, dar mai mult decât atât mă durea nedreptatea — faptul că nu mi-a dat nicio șansă să mă apăr.
Într-o zi de primăvară, după aproape un an de la plecarea lui Vlad, am primit o scrisoare de la el. Voia să vină să o vadă pe Ilinca. Am simțit cum mi se strânge stomacul de teamă și furie.
A venit într-o duminică după-amiază. Era schimbat — mai slab, cu cearcăne adânci sub ochi.
— Emilia… îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Am fost prost. M-au orbit vorbele lumii.
Ilinca s-a ascuns după mine, neîncrezătoare.
— Vreau să vă ajut… dacă mă mai primiți.
L-am privit lung. În mine se dădea o luptă între dorința de a-l ierta și frica de a nu fi din nou rănită.
— Vlad, nu știu dacă pot uita tot ce a fost… Dar Ilinca are nevoie de tatăl ei. Dacă vrei să fii prezent în viața ei, fă-o pentru ea, nu pentru mine.
A început să vină tot mai des. Îi aducea Ilincăi jucării și haine noi. Încerca să repare ce stricase. Dar între noi doi rămânea mereu o prăpastie — cea a neîncrederii și a durerii.
Într-o seară târzie, după ce Ilinca adormise, Vlad m-a întrebat:
— Crezi că putem fi din nou o familie?
Am tăcut mult timp înainte să-i răspund.
— Nu știu dacă vreau să fiu din nou marioneta cuiva. Am descoperit că pot să mă descurc singură… chiar dacă e greu.
El a plecat capul rușinat.
Acum, după doi ani de la acea noapte când Vlad ne-a lăsat singure în casa dărăpănată, încă simt uneori gustul amar al trădării. Dar am învățat să mă ridic și să lupt pentru mine și pentru Ilinca.
Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc în umbra prejudecăților și a vorbelor aruncate fără milă? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” și să ne recâștigăm viața? Voi ce ați face în locul meu?