Umbra Trecutului: Povestea unei Nepoate între Datorie și Dorință

„Alice, hei! De ce nu-i dai bunicii să mănânce?” Vocea stridentă a doamnei Viorica m-a izbit ca o palmă peste obraz, chiar în fața magazinului din colț. M-am întors brusc, cu sacoșa plină de pâine și lapte, și am văzut-o pe bătrâna noastră, cu ochii stinși, sprijinită de gard. „A zis că n-a mâncat de trei zile, așa că i-am dat niște bomboane”, a continuat vecina, cu un aer acuzator. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când cineva mă judeca pentru felul în care aveam grijă de bunica. Dar niciodată nu fusese atât de public.

În seara aceea, când am ajuns acasă, bunica stătea pe canapea, cu privirea pierdută în televizorul care bâzâia pe un post de știri. „Ți-a adus Viorica bomboane?”, am întrebat-o încet. A dat din cap, fără să mă privească. „Ți-e foame?” Niciun răspuns. M-am așezat lângă ea și am simțit mirosul greu al bătrâneții, amestecat cu parfum ieftin și ceva acru. M-am ridicat brusc și am mers în bucătărie să-i încălzesc supa. În timp ce amestecam în oală, lacrimile mi-au curs fără să le pot opri.

Totul a început cu două luni în urmă, când fratele meu, Radu, m-a sunat într-o după-amiază toridă de iulie. „Alice, nu știu ce să fac. Ioana vrea să mergem la mare cu copiii, dar avem grijă de bunica. Nu poți tu s-o iei la tine o lună?”

„Radu, știi că lucrez până târziu. Abia mă descurc cu jobul și chiria.”

„Hai, te rog! E doar o lună. După aia o iau eu înapoi.”

Am oftat adânc. Știam că nu am de ales. Mama murise acum cinci ani, iar tata ne părăsise când eram mici. Bunica era tot ce ne mai rămăsese din familie. „Bine… adu-o mâine.”

A doua zi, Radu a venit cu bunica și două sacoșe vechi pline cu haine și medicamente. „Mulțumesc, Alice! Îți rămân dator”, mi-a spus grăbit, evitând să mă privească în ochi.

Primele zile au fost un coșmar. Bunica nu voia să mănânce decât supă cu tăiței și pâine prăjită. Noaptea se trezea și bâjbâia prin casă, uitând unde se află. Odată am găsit-o încercând să iasă pe ușă la trei dimineața. „Merg la mama”, mi-a spus atunci, cu voce tremurată.

La serviciu eram tot mai obosită și neatentă. Șefa mea, doamna Popescu, m-a chemat într-o zi la birou: „Alice, ai greșit din nou facturile. Ce se întâmplă cu tine?”

Am încercat să-i explic, dar nu părea interesată de problemele mele personale. „Dacă mai faci o greșeală, va trebui să găsim pe altcineva.”

Seara îi povesteam totul prietenei mele cele mai bune, Irina. „De ce nu-l lași pe Radu să-și asume responsabilitatea? Mereu tu ești cea care sacrifică tot”, mi-a spus ea.

„Nu pot… E bătrână și bolnavă. Nu pot s-o las singură.”

Dar adevărul era că mă simțeam captivă în propriul apartament. Viața mea se redusese la drumuri între farmacie, piață și serviciu. Prietenii mă invitau la terasă sau la film și refuzam mereu. Într-o seară am izbucnit: „Nu mai pot! Nu mai pot!” Bunica s-a uitat la mine speriată și a început să plângă încet.

Într-o duminică dimineață, Radu m-a sunat: „Alice, cum merge? Noi încă mai stăm la mare… Copiii nu vor să plece.”

„Radu, trebuie să vii s-o iei! Nu mai rezist!”

A tăcut câteva secunde: „Nu pot acum… Ioana are niște probleme la serviciu.”

Am simțit cum furia mă arde pe dinăuntru: „Mereu ai o scuză! Mereu eu trebuie să rezolv tot!”

Am închis telefonul și am izbucnit în plâns. Bunica a venit încet lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr: „Nu te supăra pe el… E băiat bun.”

„Dar eu? Eu nu contez?”

În acea noapte am visat-o pe mama. M-a luat în brațe și mi-a șoptit: „Nu te pierde pe tine însăți pentru ceilalți.” M-am trezit transpirată și cu inima bătând nebunește.

A doua zi am decis să vorbesc deschis cu Radu. L-am chemat la mine acasă.

„Radu, nu mai pot continua așa. Trebuie să găsim o soluție pentru bunica.”

S-a uitat la mine jenat: „Ce vrei să facem? S-o ducem la azil?”

Am tăcut câteva secunde. Gândul mă îngrozea, dar știam că nu mai pot continua singură.

„Poate ar trebui să discutăm cu un asistent social… Să vedem ce opțiuni avem.”

Radu a dat din cap: „Bine… Dar promite-mi că nu o abandonezi.”

„Nu o abandonez… Dar nici eu nu vreau să fiu abandonată.”

În următoarele zile am început demersurile pentru a obține ajutor social pentru bunica. Am mers împreună la primărie, am completat dosare și am vorbit cu o doamnă asistent social care ne-a explicat opțiunile: îngrijire la domiciliu sau centru de zi pentru vârstnici.

Bunica a refuzat categoric ideea de azil: „Mai bine mor acasă decât printre străini!”

Am găsit o doamnă care venea zilnic câteva ore să o ajute cu masa și igiena. Viața mea a început încet-încet să revină la normal. Am ieșit din nou cu prietenii, am reușit să mă concentrez la serviciu.

Dar sentimentul de vinovăție nu m-a părăsit niciodată complet. De fiecare dată când o vedeam pe bunica privind pe fereastră spre curtea blocului, mă întrebam dacă am făcut destul.

Acum stau la masa din bucătărie și scriu aceste rânduri cu gândul la toți cei care au trecut sau trec prin situații asemănătoare. Oare cât putem sacrifica din noi pentru cei dragi fără să ne pierdem identitatea? Și cine are dreptul să decidă cât e prea mult?