Umbre pe pereții inimii mele

— Nu vă supărați, domnule Vlad, dar sunteți sigur că vreți să mergeți mai departe? Copilul acesta… nu e ca ceilalți.

Vocea directoarei de la Direcția pentru Protecția Copilului răsuna în capul meu ca un ecou vechi, plin de praf și resemnare. Mă uitam la băiețelul din colțul camerei, cu ochii lui mari, negri, care nu mă priveau niciodată direct. Își mișca mâinile în aer, ca și cum ar fi desenat linii invizibile pe pereți. M-am apropiat încet, cu inima bătându-mi nebunește în piept.

— Bună, Rareș. Eu sunt Vlad. Pot să stau lângă tine?

Nu mi-a răspuns. Nici nu mă așteptam. Știam deja povestea lui: abandonat la maternitate, mama dispărută fără urmă, tatăl necunoscut. Trecuse prin patru familii adoptive care îl returnaseră ca pe un obiect stricat. „Nu putem face față”, spuneau toți. „E prea greu.” Dar eu? Eu eram doar un bărbat singur, homosexual, fără experiență cu copiii. Ce șanse aveam?

— Vlad, gândește-te bine, mi-a spus mama la telefon în seara aceea. Nu e ușor să crești un copil, darămite unul cu nevoi speciale. Și lumea… lumea nu te va ierta niciodată pentru cine ești.

Am tăcut. Niciodată nu mă iertase nici ea pe deplin pentru cine sunt. Dar Rareș avea nevoie de cineva care să nu plece la primul obstacol. Avea nevoie de cineva care să rămână.

Primele luni au fost un coșmar dulce-amar. Rareș nu vorbea aproape deloc. Plângea noaptea, uneori țipa fără motiv. Vecinii băteau în țevi, iar administratorul blocului mi-a spus într-o zi:

— Poate ar fi mai bine să-l duci undeva unde poate fi îngrijit cum trebuie.

Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. Seara, când Rareș adormea cu capul pe genunchii mei, îi șopteam:

— Nu te las. Oricât ar fi de greu.

La serviciu, colegii mă priveau ciudat. Unii șușoteau pe la colțuri:

— Ăla e Vlad, știi tu… ăla care a adoptat un copil bolnav. Singur! Și nici măcar nu are o soție…

Într-o zi, directoarea grădiniței m-a chemat la o discuție:

— Domnule Vlad, Rareș nu se integrează. Nu vorbește cu ceilalți copii, nu vrea să participe la activități. Poate ar trebui să vă gândiți la o grădiniță specială.

M-am uitat la ea și am simțit cum mi se strânge stomacul:

— Poate că ceilalți copii ar trebui să învețe să-l accepte pe Rareș așa cum e el.

Am plecat acasă cu lacrimi în ochi. În acea noapte am stat pe podea lângă patul lui Rareș și am plâns încet, ca să nu-l trezesc. M-am întrebat dacă nu cumva toți ceilalți aveau dreptate: poate nu eram suficient de puternic pentru lupta asta.

Dar dimineața următoare, Rareș a venit la mine cu o foaie de hârtie pe care desenase două siluete ținându-se de mână. Una era mică și avea părul ciufulit; cealaltă era mai mare și purta ochelari — ca mine.

— Tati… tu?

A fost primul lui cuvânt adresat mie. Am izbucnit în plâns și l-am strâns în brațe atât de tare încât am crezut că o să-l sparg.

De atunci, fiecare zi a fost o luptă și o victorie măruntă: primul zâmbet adevărat, primul „mulțumesc”, prima dată când m-a luat de mână pe stradă fără să se teamă de privirile oamenilor.

Dar prejudecățile nu au dispărut niciodată complet. La serbarea de Crăciun, când am intrat împreună în sala plină de părinți și copii, am simțit toate privirile ațintite asupra noastră. O mamă a șoptit destul de tare încât să aud:

— Ăsta e tatăl băiatului ăluia ciudat? Singur? Și… ai auzit că e gay?

Am vrut să fug. Dar Rareș m-a prins de mână și mi-a zâmbit timid.

— Tati… stai cu mine?

Am rămas acolo, cu capul sus, chiar dacă inima îmi tremura ca o frunză în vânt.

Anii au trecut greu și frumos. Rareș a început să vorbească mai mult, să râdă, să deseneze lumi întregi pe pereții camerei lui. Am mers împreună la terapie, la logopedie, la ateliere pentru copii speciali. Am învățat să iubesc altfel: fără așteptări, fără condiții.

Mama a venit într-o zi la noi acasă și l-a privit pe Rareș cum se joacă cu trenulețele lui.

— Ești fericit aici? l-a întrebat ea.

Rareș s-a uitat la mine și apoi la ea:

— Da… tati e aici.

Mama a oftat și mi-a pus mâna pe umăr:

— Poate că n-am înțeles eu tot timpul ce înseamnă familie…

Seara aceea am plâns amândoi — eu și mama — pentru toate lucrurile nespuse dintre noi.

Astăzi Rareș are opt ani și încă desenează umbre pe pereții inimii mele. Încă ne luptăm cu prejudecățile: la școală, pe stradă, chiar și între rudele noastre. Dar suntem împreună.

Mă întreb uneori: câți dintre noi au curajul să rămână atunci când toți ceilalți pleacă? Și câți dintre noi pot iubi dincolo de reguli și aparențe?