Umbre peste sufletul unei bunici: Ce am aflat la grădiniță despre nepotul meu

— Doamnă Ilinca, trebuie să vorbim. Acum.

Cuvintele acestea, rostite pe un ton apăsat de educatoarea doamna Stanciu, mi-au înghețat sângele în vine. Tocmai îl luasem pe Jani de mână, zâmbind larg, pregătită să-i cumpăr o gogoașă caldă de la colț, când m-a oprit în pragul ușii. Copiii se jucau gălăgioși, iar Jani mă strângea de deget cu palma lui mică și caldă. M-am uitat la el, apoi la doamna Stanciu, care mă privea cu o seriozitate apăsătoare.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.

— Mai bine intrați puțin în birou. E ceva ce nu poate aștepta.

M-am aplecat spre Jani:

— Mergi tu la dulap să-ți iei ghiozdănelul, bunica vine imediat.

Am intrat în biroul mic, cu pereți galbeni și rafturi pline de jucării. Doamna Stanciu s-a așezat în fața mea, cu mâinile împreunate pe masă.

— Doamnă Ilinca, nu vreau să vă sperii, dar trebuie să știți ce se întâmplă cu Jani. În ultimele săptămâni, copilul e tot mai retras. Nu se joacă cu ceilalți, nu răspunde când îl întrebăm ceva. Astăzi l-am găsit plângând în baie. Spunea că nu vrea să meargă acasă.

Am simțit cum mi se strânge inima. Jani? Nepotul meu vesel și curios? Nu voia să meargă acasă?

— Poate e doar o fază… poate e obosit… am bâiguit eu.

— Nu cred că e doar atât. Ne-a spus că acasă e mereu gălăgie și că mami și tati țipă unul la altul. Că îi e frică să nu se certe din nou.

Am rămas fără cuvinte. Îmi venea să plâng, dar m-am abținut. Am ieșit din birou cu pași grei, l-am luat pe Jani de mână și am mers spre casă fără să spun nimic. Pe drum, el s-a uitat la mine cu ochii lui mari și triști:

— Bunico, tu te superi dacă nu vreau să merg acasă?

M-am oprit și l-am îmbrățișat strâns.

— Nu mă supăr, puiule. Dar de ce nu vrei?

— Pentru că mami plânge mereu și tati trântește ușa. Eu mă ascund sub masă ca să nu mă audă.

Cuvintele lui mi-au sfâșiat sufletul. Cum ajunseserăm aici? Cum ajunsese fiul meu, Vlad, băiatul meu blând și soția lui, Cătălina, fata aceea caldă și veselă pe care o iubeam ca pe fiica mea, să transforme casa într-un câmp de luptă?

Ajunsă acasă, am încercat să-mi adun gândurile. Vlad urma să vină după Jani seara. Am făcut clătite cu dulceață, am citit povești și l-am lăsat să adoarmă la pieptul meu. În liniștea serii, am început să mă gândesc la tot ce se întâmplase în ultimii ani.

Vlad lucra mult, era mereu obosit și nervos. Cătălina rămânea singură cu Jani și cu grijile casei. De multe ori îi auzeam certându-se prin pereții subțiri ai apartamentului nostru de bloc comunist din Drumul Taberei. Dar niciodată nu mi-am imaginat că Jani suferă atât de mult.

Seara târziu, Vlad a venit să-l ia pe Jani. Avea ochii roșii și fața trasă.

— Mamă, ce s-a întâmplat? De ce nu răspunde Cătălina la telefon?

— Vlad, trebuie să vorbim serios. Jani nu mai vrea să vină acasă. E speriat. Ce se întâmplă între voi?

Vlad a oftat adânc și s-a prăbușit pe canapea.

— Mamă… nu mai știu ce să fac. Ne certăm tot timpul. Eu sunt stresat la muncă, Cătălina e mereu nemulțumită… Simt că nu mai pot.

— Și copilul vostru? El ce vină are?

A tăcut mult timp. Apoi a început să plângă ca un copil.

— Știu… dar nu știu cum să repar…

În zilele următoare am încercat să vorbesc și cu Cătălina. A venit la mine cu ochii umflați de plâns.

— Doamnă Ilinca… nu mai pot. Vlad nu mă ascultă deloc. Orice spun e greșit pentru el. M-am gândit chiar să plec…

— Și Jani? Ce se va întâmpla cu el?

A izbucnit în lacrimi.

— Nu vreau să-l fac să sufere… dar nici așa nu mai pot trăi!

Am simțit că mă sufoc între două lumi: dragostea pentru nepotul meu și neputința de a-mi ajuta copilul și nora. Am încercat să-i adun pe toți la masă într-o duminică după-amiază.

— Vreau să vorbim deschis, le-am spus. Nu mai putem continua așa. Jani suferă cel mai mult dintre noi toți.

A urmat o discuție lungă, cu lacrimi, reproșuri și tăceri apăsătoare. Pentru prima dată au recunoscut amândoi că au nevoie de ajutor — unul de celălalt și poate chiar de un specialist.

Au trecut luni de atunci. Vlad și Cătălina merg la consiliere de familie. Nu e ușor — uneori se ceartă din nou, alteori par că se apropie timid unul de altul. Jani zâmbește mai des acum și îmi spune povești inventate despre „familia lui de supereroi”.

Dar rana rămâne acolo, ca o umbră pe sufletul meu de bunică. M-am întrebat de zeci de ori: unde am greșit? Ce puteam face altfel? Poate dacă aș fi vorbit mai devreme… poate dacă n-aș fi tăcut atunci când au început primele certuri…

Acum mă uit la Jani cum doarme liniștit în patul lui mic din camera albastră și mă rog ca într-o zi să uite toate lacrimile din copilăria lui.

Oare câți copii ca el trăiesc în tăcere frica din propriile case? Oare câți adulți aleg să tacă atunci când ar trebui să strige după ajutor?