Umbrele din Apartamentul 14: Povestea unei Evadări

— Mami, de ce plângi iar? vocea subțire a lui Vlad, băiețelul meu de trei ani, mi-a străpuns liniștea nopții. Încercam să-mi șterg lacrimile cu dosul palmei, dar nu mai aveam putere nici să mă prefac. În sufrageria mică din apartamentul nostru de pe strada Lalelelor, lumina palidă a becului scotea la iveală urmele unei alte seri de coșmar.

Soțul meu, Sorin, tocmai ieșise trântind ușa după ce urlase la noi toți. Fetele gemene, Irina și Daria, se strânseseră una în alta pe canapea, iar băieții mai mari, Paul și Radu, încercau să-l liniștească pe Vlad. Mă simțeam prinsă într-o cușcă fără ieșire, cu inima bătându-mi nebunește de frică și rușine.

— Ana, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc așa! îmi șoptea vocea interioară în fiecare seară, dar nu găseam curajul să fac ceva. Cum să plec? Unde să mă duc cu cinci copii? Cine m-ar ajuta?

În acea noapte, însă, totul s-a schimbat. Sorin s-a întors acasă mai devreme decât mă așteptam. Era beat și furios. A început să spargă farfurii și să arunce cuvinte grele spre mine și copii. M-am pus instinctiv în fața lor, ca un scut viu.

— E vina ta că suntem săraci! E vina ta că nu am liniște în casă! urlă el, cu ochii injectați.

— Te rog, Sorin, nu mai țipa… Copiii… încercam să-l calmez, dar știam că orice cuvânt îl poate înfuria și mai tare.

Apoi a ridicat mâna. Pentru prima dată în viața mea am simțit că nu mai pot suporta. Am fugit cu copiii în dormitor și am încuiat ușa. Vlad plângea necontrolat. Fetele tremurau. Paul încerca să sune la bunica pe telefonul vechi, dar nu avea semnal.

— Mami, mi-e frică… mi-a șoptit Irina.

Atunci am auzit bătăi puternice în ușă. Sorin urla dincolo de ea:

— Ieșiți afară! Acum!

Nu știu cât timp a trecut până când am auzit altfel de bătăi — ferme, autoritare.

— Poliția! Deschideți!

Am rămas paralizată. Sorin s-a oprit brusc. Vlad s-a ridicat din pat și, fără să spună nimic, a alergat spre ușă. Am vrut să-l opresc, dar era prea târziu. L-am văzut cum deschide ușa larg și privește polițiștii cu ochii lui mari și umezi.

— Tati e rău… a spus el simplu.

Polițiștii au intrat rapid. Sorin a încercat să protesteze, dar l-au imobilizat imediat. Unul dintre ei s-a apropiat de mine:

— Sunteți bine? Aveți nevoie de ajutor?

Am izbucnit în plâns. Nu mai puteam vorbi. Copiii s-au strâns în jurul meu ca niște pui speriați. În acea clipă am simțit pentru prima dată că nu sunt singură.

Au urmat ore lungi la secție, declarații, întrebări, priviri curioase ale vecinilor care ieșiseră pe holuri. Mama m-a sunat disperată:

— Ana-Maria, ce-ai făcut? Cum ai putut să-l arestezi pe Sorin? Ce-o să zică lumea?

— Mamă, nu mai puteam! Ne omora cu zilele…

— Trebuia să rabzi! Pentru copii! Pentru familie!

Am simțit cum mă sufoc între două lumi: una care cerea tăcere și alta care îmi cerea să lupt pentru viața mea și a copiilor mei.

Asistenții sociali ne-au dus într-un centru pentru victimele violenței domestice. O cameră mică, dar curată. Copiii au adormit toți grămadă pe un singur pat. Eu am rămas trează toată noaptea, ascultând respirațiile lor liniștite.

În zilele următoare am început să reconstruim ceva ce nu știam că se poate: liniștea. Vlad se juca fără să tresară la fiecare zgomot. Fetele au început să zâmbească timid. Paul și Radu mă întrebau dacă o să ne întoarcem vreodată acasă.

— Nu știu încă… le spuneam sincer. Dar aici suntem în siguranță.

Procesul împotriva lui Sorin a fost lung și dureros. Mama nu mi-a mai vorbit luni întregi. Vecinii mă priveau ca pe o ciudată când mergeam la magazinul din colț.

— Uite-o pe aia care și-a băgat bărbatul la pușcărie…

Dar am continuat. Am găsit un loc de muncă la o brutărie din cartier. Copiii au mers la școală și grădiniță. Încet-încet am început să simt că merităm o viață fără frică.

Într-o seară, după ce i-am culcat pe toți, m-am uitat la Vlad cum doarme liniștit și mi-am amintit cum a deschis ușa poliției fără teamă.

M-am întrebat: Oare câte mame mai trăiesc coșmarul acesta în tăcere? Câte dintre noi avem curajul să cerem ajutor? Și cât valorează liniștea copiilor noștri?

Poate că povestea mea îi va ajuta pe alții să nu mai tacă.