Un apartament pentru Vlad, amărăciune pentru mine: Povestea unui divorț, gelozie și noi începuturi

— Nu e corect, Ana! Nu poți să-l lași pe Radu să-ți cumpere apartament pe numele lui Vlad doar ca să ai tu liniște! Simona țipa la telefon, iar vocea ei răsuna în bucătăria mea mică, printre cănile de cafea și farfuriile nespălate. Mă uitam la Vlad, care încerca să-și facă temele la masă, cu căștile pe urechi, prefăcându-se că nu aude nimic. Dar știam că aude. Și știam că îl doare.

Am închis ochii pentru o clipă, încercând să-mi adun gândurile. Nu voiam să răspund cu aceeași monedă, dar nici să mă las călcată în picioare. — Simona, apartamentul e pentru Vlad. Nu pentru mine. Radu a vrut să facă asta pentru fiul nostru. Nu am cerut nimic. Nu e vina mea că nu poți accepta asta.

Telefonul s-a închis brusc, iar eu am rămas cu un gust amar în gură. M-am așezat lângă Vlad și i-am pus mâna pe umăr. — Ești bine, puiule? El a dat din cap, fără să mă privească. — Da, mamă. Sunt obișnuit.

Adevărul era că nu trebuia să fie obișnuit cu așa ceva. Vlad avea doar șaisprezece ani și deja învățase să navigheze printre certurile adulților, printre reproșuri și gelozii care nu-i aparțineau. După divorțul de Radu, viața noastră s-a schimbat radical. Am rămas în apartamentul mic din cartierul Militari, cu ratele pe cap și grijile de zi cu zi. Radu s-a recăsătorit repede cu Simona, o femeie cu zece ani mai tânără decât mine, mereu aranjată, mereu cu un zâmbet fals pe buze când ne întâlneam la ședințele cu părinții.

La început, am crezut că totul va fi civilizat. Chiar și doamna Elena, fosta mea soacră, mă suna des, mă întreba de Vlad, mă invita la cafea. Era ca o mamă pentru mine, mai ales după ce ai mei au murit. Dar totul s-a schimbat când Radu a decis să-i cumpere lui Vlad un apartament aproape de liceu, ca să nu mai piardă două ore pe drum în fiecare zi.

Simona a văzut în gestul ăsta o amenințare. A început să-i spună lui Radu că eu îl manipulez, că vreau să-l țin legat de mine prin Vlad, că nu mă pot desprinde de trecut. Radu, la început, a încercat să o liniștească, dar încet-încet a început să mă privească și el cu suspiciune. — Ana, poate ar trebui să nu mai vorbim atât de des. Să lăsăm lucrurile să se așeze, mi-a spus într-o seară, când l-am sunat să-l întreb dacă Vlad poate merge la munte cu colegii lui.

Cel mai tare m-a durut când doamna Elena a încetat să mă mai caute. Am simțit că pierd nu doar un soț, ci și o familie întreagă. Vlad a observat și el schimbarea. — Bunica nu mă mai sună decât când sunt la tata. Parcă îi e frică să vorbească cu tine, mi-a spus într-o zi, cu voce stinsă.

Într-o sâmbătă, când Vlad era la Radu, am primit un mesaj de la Simona: „Sper că ești mulțumită acum. Ai obținut ce ai vrut.” Am simțit cum îmi fierbe sângele în vene. Am vrut să-i răspund, să-i spun că nu am vrut decât liniște pentru copilul meu, dar m-am abținut. Am ieșit pe balcon și am privit blocurile gri din jur, oamenii care își duceau viața mai departe, fiecare cu dramele lui ascunse.

Seara, Vlad s-a întors acasă mai tăcut ca niciodată. — Ce s-a întâmplat? l-am întrebat. A ridicat din umeri. — Tata și Simona s-au certat din cauza mea. Simona a zis că nu vrea să mai audă de mine, că îi stric familia. Tata a plecat nervos și m-a lăsat singur cu bunica. Bunica a plâns.

Mi-am îmbrățișat copilul și am simțit că mă prăbușesc pe dinăuntru. Toată lupta mea de a-l proteja părea zadarnică. Oricât aș fi încercat să-l țin departe de conflicte, ele îl urmăreau peste tot.

În zilele următoare, am încercat să vorbesc cu Radu. — Vlad nu are nicio vină pentru problemele voastre. Nu-l pune la mijloc! Dar Radu era deja obosit, resemnat. — Ana, nu mai pot. Simona nu înțelege. Orice fac pentru Vlad e interpretat greșit. Nu vreau să-mi pierd familia din nou.

Am simțit că mă sufoc. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt problema. Dacă nu cumva ar trebui să mă retrag, să-l las pe Vlad să stea mai mult la tatăl lui, să nu mai cer nimic. Dar apoi l-am privit pe Vlad, cum încerca să-și ascundă lacrimile când vorbea cu prietenii la telefon, cum se prefăcea că totul e bine.

Într-o seară, după ce a adormit, am primit un mesaj de la doamna Elena: „Ana, îmi pare rău pentru tot. Mi-e dor de tine și de vremurile când eram o familie. Dar nu mai pot face nimic. Simona nu mă lasă să mă apropii de Vlad când nu e Radu acasă.”

Am plâns în tăcere, fără să știe nimeni. M-am simțit singură, trădată, dar mai ales neputincioasă. M-am întrebat de ce trebuie să sufere copiii pentru orgoliile adulților. De ce nu putem să fim maturi, să punem binele lor pe primul loc?

Au trecut luni de zile de atunci. Vlad a început să se închidă în el, să vorbească mai puțin, să iasă mai rar cu prietenii. Am încercat să-l ajut, să-i fiu alături, dar simțeam că zidul dintre noi crește pe zi ce trece.

Într-o zi, după ce a venit de la liceu, s-a așezat lângă mine pe canapea și m-a întrebat: — Mamă, de ce nu putem fi ca înainte? De ce trebuie să aleg între tine și tata? Nu am știut ce să-i răspund. L-am strâns în brațe și am plâns amândoi.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb dacă am făcut tot ce trebuia. Dacă nu cumva am greșit undeva, dacă nu cumva am pus prea mult suflet acolo unde trebuia să fiu mai rece. Dar știu că nu pot schimba trecutul. Pot doar să sper că Vlad va găsi puterea să ierte și să meargă mai departe.

Oare câți copii din România trăiesc povestea noastră? Oare când vom învăța să ne lăsăm orgoliile la ușă și să ne gândim cu adevărat la binele lor?