Uși Închise și Pași Grei: Povestea Mea Printre Barierele Nevăzute

— Nu vă supărați, puteți să mă ajutați cu ușa? vocea mea tremura, dar nu aveam de ales. Mă sprijineam în baston, iar mâna stângă îmi amorțise de la greutatea genții. Ușa băncii era grea, automata doar cu numele, iar eu, la 74 de ani, mă simțeam ca un copil pedepsit în fața unei porți ferecate.

O tânără grăbită s-a uitat la mine cu o privire goală și a trecut mai departe. În spatele meu, un domn la costum a oftat și a împins ușa cu piciorul, fără să se oprească. Am intrat cu greu, simțind cum obrajii mi se încălzesc de rușine și neputință. Mirosea a parfum scump și a indiferență.

Înăuntru, coada era lungă. Nu era niciun scaun liber. De fapt, erau doar două scaune pentru clienți și ambele ocupate de tineri care butonau telefoanele. M-am uitat în jur, poate cineva mă vede, poate cineva îmi oferă locul. Nimeni. Am rămas în picioare, sprijinindu-mă de baston și încercând să-mi țin echilibrul.

— Bunico, nu vă supărați, dar aveți programare? m-a întrebat o funcționară cu voce tăioasă.

— Nu… am venit doar să-mi ridic pensia. Nu știu să fac programări pe internet…

A oftat și mi-a făcut semn să aștept. Am simțit cum mi se strânge inima. De ce trebuie să fie totul atât de greu? De ce nu există un loc pentru noi, cei care nu mai avem răbdare sau putere să stăm la cozi interminabile?

În spatele meu, o doamnă mai tânără a început să murmure:

— Dacă nu se descurcă singuri, să vină cu cineva! Ce caută singuri pe drumuri?

M-am prefăcut că nu aud, dar fiecare cuvânt era ca o rană nouă. Am vrut să-i răspund că nu am pe nimeni. Că fiica mea e plecată în Italia de zece ani și vorbește cu mine doar când are timp. Că nepotul meu, Vlad, nu mă vizitează decât de Paște și Crăciun. Dar cui îi pasă?

După aproape o oră de stat în picioare, genunchii mi-au cedat. M-am prăbușit pe podea, iar lumea s-a oprit pentru o clipă. Un bărbat s-a apropiat și m-a ajutat să mă ridic.

— Sunteți bine? Aveți nevoie de apă?

Am dat din cap că nu. Mi-era rușine că am devenit un spectacol pentru toți cei din jur.

— Ar trebui să existe mai multe scaune aici… sau măcar cineva care să vă ajute, a spus el încet.

Funcționara a venit grăbită:

— Haideți la ghișeu, vă rog! Să terminăm odată!

Am mers șchiopătând până la ea. Mi-a cerut buletinul și cardul. Am încercat să-i explic că nu știu PIN-ul nou, că l-am uitat…

— Trebuie să mergeți la alt ghișeu pentru resetare! Să luați bon de ordine!

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. Am ieșit din bancă fără pensie, fără demnitate, cu sufletul greu.

Pe drum spre casă, m-am oprit pe o bancă din parc. M-am uitat la copiii care alergau și la mamele lor care îi priveau cu dragoste. Mi-am amintit de vremurile când eram și eu tânără, când lumea părea mai blândă.

Acasă m-a întâmpinat liniștea. Am pus bastonul lângă ușă și m-am așezat pe pat. Am privit tavanul și m-am întrebat: oare cât valorează viața unui bătrân în România? De ce trebuie să luptăm pentru fiecare pas? De ce suntem invizibili pentru ceilalți?

Poate că povestea mea nu va schimba nimic. Dar dacă cineva citește aceste rânduri și se oprește o clipă să se gândească la părinții sau bunicii lor… poate data viitoare va ține ușa deschisă pentru un bătrân sau îi va oferi un scaun.

Mă întreb: oare când vom învăța să ne privim unii pe alții cu adevărat? Oare cât mai trebuie să treacă până când bătrânețea va fi respectată și nu pedepsită?