Vecinii noștri au transformat casa visurilor într-un coșmar – Poliția a devenit oaspețul nostru permanent!

— Nu mai pot, Sorina! Nu mai pot! urlam eu, cu vocea tremurândă, în timp ce mă prăbușeam pe canapea, cu palmele strânse în păr. Era a treia oară în acea săptămână când poliția ne bătea la ușă, iar ochii fiului nostru, Vlad, se umpleau de lacrimi de fiecare dată când vedea uniformele albastre în pragul casei noastre.

Totul a început cu un vis. După ani de chirii, de mutat dintr-un apartament în altul, am găsit, în sfârșit, casa perfectă pe o străduță liniștită din Pitești. Era mică, dar cochetă, cu o curte plină de meri bătrâni și un gard alb, proaspăt vopsit. Am simțit că, în sfârșit, am ajuns acasă. Sorina plângea de fericire, iar Vlad alerga prin curte, râzând, cu mingea sub braț.

Primele zile au fost ca un vis. Ne-am cunoscut vecinii: doamna Lidia, o pensionară care ne-a adus cozonac, și familia Rusu, cu doi copii mici. Dar, la casa de lângă noi, locuiau soții Dobre – Gigi și Mariana. Din prima clipă, ceva nu mi-a plăcut la privirea lui Gigi, rece și tăioasă, și la tonul răstit cu care își striga nevasta. Am încercat să nu judec, să cred că poate au avut o zi proastă.

Într-o seară, la nici o săptămână după ce ne-am mutat, am auzit țipete din curtea lor. Mariana plângea, iar Gigi trântea ușa de la garaj. Vlad s-a speriat și a venit la mine, tremurând. „Tati, de ce țipă oamenii ăia?” Nu am știut ce să-i răspund. Am încercat să-l liniștesc, spunându-i că uneori oamenii se ceartă, dar totul va fi bine.

A doua zi, când am ieșit să ud florile, Gigi s-a apropiat de gard și mi-a spus, fără să mă salute: „Să nu vă prind că lăsați iarba să crească peste gardul meu! Și să nu vă gândiți să faceți grătar, că nu suport mirosul!” Am rămas blocat. Nu apucasem nici măcar să ne instalăm bine, că deja eram avertizați. Am încercat să-i răspund calm, dar el a plecat bombănind.

Zilele au trecut, iar tensiunea a crescut. Într-o sâmbătă, am invitat câțiva prieteni la un grătar. Nu era nimic extravagant, doar câteva mici și o bere. La nici o oră după ce am aprins focul, Gigi a început să urle peste gard: „Opriți-vă, că mă sufocați! Chem poliția!” Am crezut că glumește, dar la scurt timp, două echipaje au apărut la poartă. Polițiștii, vizibil plictisiți, ne-au spus că au primit o reclamație pentru tulburarea liniștii publice. Prietenii mei au plecat rușinați, iar Vlad s-a ascuns în cameră.

De atunci, a început calvarul. Gigi și Mariana ne urmăreau fiecare mișcare. Dacă lăsam lumina aprinsă în curte, urlau că îi deranjează. Dacă Vlad se juca cu mingea, primeam amenințări că ne sparg geamurile. Într-o noapte, am găsit gardul vopsit cu spray negru: „Plecați de aici!”

Sorina a început să plângă tot mai des. „Nu mai pot, Mihai. Nu mai pot trăi așa. Parcă suntem prizonieri în propria casă.” Am încercat să o liniștesc, dar și eu simțeam cum mă sufoc. Am mers la poliție, am depus plângeri, dar de fiecare dată ni se spunea că nu pot face mare lucru fără dovezi clare. Gigi era mereu atent să nu fie prins în fapt.

Într-o seară, Vlad a venit acasă cu ochii roșii. „Tati, copiii de la școală râd de mine. Zic că suntem scandalagii, că vine poliția la noi mereu.” M-a durut mai tare decât orice. Casa visurilor noastre devenise o sursă de rușine pentru copilul meu.

Am încercat să vorbesc cu Gigi, să-l întreb ce are cu noi. M-a privit în ochi și mi-a spus, cu un zâmbet batjocoritor: „Nu-mi place de voi. Nu-mi place să vă văd aici. Plecați, dacă vreți liniște.” Am simțit cum îmi fierbe sângele, dar am plecat fără să spun nimic. Nu voiam să-i dau satisfacție.

Într-o noapte, am auzit zgomote în curte. Am ieșit și l-am văzut pe Gigi aruncând gunoaie peste gardul nostru. L-am filmat cu telefonul, dar când am mers la poliție, mi-au spus că nu e suficient pentru o plângere penală. „E doar o contravenție, domnule. Încercați să vă înțelegeți.” Cum să te înțelegi cu cineva care vrea să-ți distrugă viața?

Sorina a început să caute case de închiriat. „Nu mai pot, Mihai. Nu vreau să-l văd pe Vlad crescând cu frică. Nu mai vreau să trăiesc cu nodul ăsta în gât.” Am simțit că am eșuat ca soț, ca tată, ca om. Am investit tot ce aveam în casa asta, iar acum eram forțați să fugim.

Într-o ultimă încercare, am chemat toți vecinii la o discuție. Doamna Lidia a venit, familia Rusu la fel, dar Gigi și Mariana au refuzat. „Nu avem ce discuta cu niște parveniți!” a strigat Mariana de la fereastră. Vecinii ne-au spus că și ei au avut probleme, dar nimeni nu a reușit să-i oprească. „Au pile la poliție, la primărie… Nimeni nu se atinge de ei.”

Într-o dimineață, Vlad a venit la mine și mi-a spus: „Tati, vreau să plecăm. Nu mai vreau să stau aici.” Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am început să strângem lucrurile, cu inima grea. Înainte să plecăm, m-am uitat la casa noastră, la meri, la gardul alb, la visele pe care le îngropasem aici.

Acum, stau într-un apartament mic, cu Sorina și Vlad. Nu mai avem curte, dar avem liniște. Mă întreb, uneori, dacă am făcut bine că am cedat. Poate trebuia să lupt mai mult. Poate trebuia să nu-i las să câștige. Dar cât poți să reziști când sistemul nu te ajută, când vecinii devin dușmani, iar casa visurilor tale se transformă într-un coșmar?

Oare câți dintre voi ați trecut prin așa ceva? Ce ați fi făcut în locul meu? Merită să lupți pentru liniștea ta sau e mai bine să renunți și să o iei de la capăt, oriunde ai fi?