Visul unei case și prețul trădării: Povestea mea cu Vlad

— Nu vreau să aud de bănci, Ana! Ai înțeles? Niciodată!
Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria noastră mică, cu pereții galbeni, scorojiti pe la colțuri. Ținea cana de cafea atât de strâns, încât mă temeam că o va sparge. Eu, cu mâinile tremurânde, încercam să-i explic pentru a mia oară că nu mai suportam să stăm cu chirie, să ne mutăm din trei în trei ani, să ne simțim ca niște chiriași în propria viață.

— Vlad, nu mai pot. Toți prietenii noștri au deja apartamentele lor. Părinții tăi ne întreabă mereu când ne mutăm la casa noastră. Nu vezi că nu mai avem timp?

El a tăcut, și-a tras scaunul și a privit pe fereastră. Știam că nu va ceda. Vlad fusese crescut de bunici, după ce părinții lui pierduseră totul într-o schemă piramidală la începutul anilor 2000. Pentru el, banca era sinonimă cu dezastrul.

Așa au trecut luni. Eu visam cu ochii deschiși la mobilă nouă, la o bucătărie luminoasă, la un balcon cu flori. El se închidea în sine, refuza orice discuție despre viitor. Într-o seară, după o ceartă, am ieșit plângând pe scara blocului. M-am așezat pe trepte și am simțit că nu mai pot.

— Ana, nu vreau să te pierd, dar nu pot să fac asta, mi-a spus el, venind după mine.

— Atunci ce facem? Trăim așa la nesfârșit?

Nu mi-a răspuns.

Trei luni mai târziu, Vlad a început să se poarte ciudat. Pleca mai devreme la serviciu, primea telefoane pe care le închidea brusc când intram în cameră. Îl simțeam distant, absent. Într-o zi, am găsit în buzunarul hainei lui o chitanță de la bancă. Am simțit cum mi se taie picioarele.

— Vlad, ce-i asta?

A încercat să mă liniștească, dar ochii lui trădau panica.

— Ana, am vrut să-ți fac o surpriză. Am găsit un apartament mic, aproape de parc. Am luat creditul pe numele meu, ca să nu te implic.

— Cum ai putut să faci asta fără mine?

— Am vrut să te protejez. Știu cât de mult îți doreai…

Am izbucnit în plâns. Nu era vorba doar de credit, ci de faptul că nu avusese încredere în mine. Că luase o decizie atât de importantă fără să mă consulte.

În zilele care au urmat, nu am mai vorbit aproape deloc. Mă simțeam trădată, deși visul meu era pe cale să se împlinească. Mama mea, când a aflat, a început să mă certe:

— Ana, bărbații nu gândesc ca noi. Fii recunoscătoare că a făcut un pas.

Dar eu nu puteam să trec peste sentimentul de trădare. Mă uitam la Vlad și vedeam un străin.

Când am mers să vedem apartamentul, am simțit un gol în stomac. Era mic, cu pereți albi și ferestre mari, dar nu mă puteam bucura. Vlad încerca să mă ia de mână, dar eu mă retrăgeam.

— Ana, te rog, nu vreau să te pierd. Am făcut totul pentru noi.

— Pentru noi? Sau pentru tine?

A tăcut.

Au urmat luni de tăcere și certuri. Ratele la bancă ne-au sufocat. Vlad lucra peste program, eu mă simțeam tot mai singură. Prietenii ne evitau, părinții ne întrebau mereu când facem un copil. Eu nu mai voiam nimic.

Într-o noapte, după ce Vlad a venit târziu acasă, l-am întrebat:

— Mai suntem o familie? Sau doar doi străini cu un credit comun?

Nu mi-a răspuns. S-a așezat pe canapea și a început să plângă. Era prima dată când îl vedeam așa.

— Ana, mi-e frică. Mi-e frică să nu te pierd, mi-e frică de bancă, mi-e frică de viitor.

Atunci am înțeles că nu doar eu sufeream. Și el era prizonierul propriilor temeri.

Am început să mergem la terapie de cuplu. A fost greu, dar am învățat să vorbim din nou. Am renovat apartamentul împreună, am plantat flori pe balcon. Dar rana nu s-a vindecat complet niciodată.

Uneori, mă uit la Vlad și mă întreb: dacă nu ar fi existat creditul, am fi fost mai fericiți? Sau poate că tocmai această încercare ne-a arătat cât de fragilă e fericirea?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Se poate repara o astfel de trădare sau rămâne mereu o fisură în suflet?