Zece fiice și o mamă în umbra așteptărilor: Povestea mea dintr-un sat românesc

— Maria, iar fată? Ai să mă omori cu zilele! — vocea soacrei mele răsună ca un tunet în odaia mică, în timp ce eu, sleită de puteri, țin în brațe pruncul abia născut. Lacrimile mi se amestecă cu sudoarea pe frunte, dar nu pot răspunde. Mă uit la fetița mea, a zecea la număr, și simt cum inima mi se rupe între dragoste și vinovăție.

Soțul meu, Gheorghe, stă la marginea patului, cu ochii în pământ. Nu spune nimic, dar știu ce gândește. De zece ori am născut, de zece ori am sperat că poate va fi băiatul mult dorit. De fiecare dată, privirea lui s-a stins puțin câte puțin. Satul șușotește: „Săraca Maria, numai fete. Cine o să-i ducă numele mai departe?”

Am crescut într-o familie simplă, cu patru frați. Tata era mândru de mine, chiar dacă eram singura fată. Dar când m-am măritat cu Gheorghe, totul s-a schimbat. La început era blând, mă ținea de mână și îmi promitea că vom fi fericiți. Dar după prima fată, apoi a doua, a treia… ceva s-a rupt între noi. Seara, când fetele adormeau grămadă pe salteaua veche, el ieșea afară și rămânea ore întregi pe prispă, privind spre câmp.

— Ce-ai să faci dacă nici asta nu-i băiat? mă întreba soacra la fiecare sarcină.
— O să fie ce vrea Dumnezeu, îi răspundeam încet.
— Dumnezeu vrea băiat! răbufnea ea.

Nu știu dacă Dumnezeu chiar vrea băiat sau dacă e doar dorința lor, a bărbaților din neamul nostru. Eu mi-am dorit doar liniște și să-mi văd copiii sănătoși. Dar fiecare naștere a adus cu ea nu doar un copil nou, ci și o povară mai grea pe umerii mei.

Fetele mele sunt frumoase și istețe. Ana, cea mare, visează să devină învățătoare. Ioana cântă la biserică și are o voce ca mierea. Elena mă ajută la treburile casei și are grijă de cele mici când eu nu mai pot. Dar pentru Gheorghe și pentru sat, ele nu contează la fel ca un băiat.

Într-o zi de toamnă, când frunzele se scuturau ca speranțele mele, Gheorghe a venit acasă mai devreme. Era supărat.
— M-a întrebat Ion la cârciumă când facem și noi un băiat. Toți râdeau de mine… Tu nu vezi că ne faci de râs?
Am simțit cum mă sufoc. Am vrut să țip că nu e vina mea, că nu eu aleg ce aduc pe lume. Dar am tăcut. Am strâns din dinți și am mers să pun masa.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele. Fetele au simțit tensiunea și s-au strâns lângă mine ca niște pui speriați. Ana m-a întrebat încet:
— Mamă, tu ne iubești pe toate?
— Vă iubesc mai mult decât orice pe lume, i-am șoptit printre lacrimi.

Au trecut anii și fiecare zi a fost o luptă cu sărăcia, cu gura lumii și cu propriile mele regrete. Am muncit pământul cot la cot cu Gheorghe, am crescut găini și porci, am făcut brânză și am vândut-o la piață ca să le pot trimite pe fete la școală. Soacra bombănea mereu:
— Degeaba le dai carte! Tot la bărbat ajung!
Dar eu știam că educația e singura lor șansă să scape din cercul acesta al așteptărilor fără sfârșit.

Când Ana a luat examenul la liceu în oraș, Gheorghe n-a spus nimic. A doua zi dimineață însă i-am găsit lacrimile pe pernă. Poate era mândru, poate îi părea rău că nu e băiatul lui cel care pleacă spre lume.

Într-o seară geroasă de iarnă, după ce am adormit copiii, Gheorghe s-a apropiat de mine:
— Maria… Tu ai fi vrut băiat?
Am rămas mută o clipă.
— Nu știu… Poate că da, poate că nu. Dar fetele noastre sunt tot ce am mai bun.
A oftat adânc:
— Poate că am greșit că te-am făcut să suferi atâta…

A fost pentru prima dată când l-am văzut vulnerabil. Pentru prima dată când am simțit că suntem doi oameni rătăciți în aceeași durere.

Anii au trecut repede. Fetele au crescut și au început să plece una câte una la oraș sau la casele lor. Casa s-a golit încet-încet de râsete și pași mici. Doar eu și Gheorghe am rămas să ne privim în ochi peste masa tăcută.

Într-o zi, Ana s-a întors acasă cu o veste mare:
— Mamă… Sunt însărcinată!
Am plâns de bucurie și de teamă pentru ea. Gheorghe a zâmbit timid:
— Să fie sănătos… sau sănătoasă!

Acum stau pe prispă și privesc apusul peste dealuri. Mâinile îmi sunt crăpate de muncă, dar sufletul mi-e plin de dragoste pentru fetele mele. Poate n-am dat lumii un băiat, dar am crescut zece femei puternice care vor schimba lumea lor.

Mă întreb uneori: oare cât timp vom mai trăi în umbra acestor așteptări? Oare când va conta mai mult sufletul decât genul copilului? Voi ce credeți?