Zece pași spre lumină: Povestea unei mame din Bacău
— Dacă mai vine încă o fată, ce facem, Maria?
Vocea lui Viorel a spart liniștea bucătăriei. Era târziu, fetele dormeau înghesuite în cele două camere mici ale casei noastre din marginea Bacăului. Eu stăteam la masă, cu mâinile încleștate pe cana de ceai, simțind cum fiecare cuvânt al lui Viorel mă apasă ca o piatră pe piept.
— Ce să facem? O să o iubim, Viorel. Ca pe celelalte.
El a oftat adânc și s-a ridicat brusc, trântind scaunul. Știam că nu e supărat pe mine, ci pe soartă. În satul nostru, băiatul era văzut ca o binecuvântare, iar eu adusesem pe lume nouă fete. Nouă! Fiecare naștere fusese o poveste cu lacrimi și bucurii, dar și cu vorbe grele aruncate de rude și vecini.
— Mamaia zice că nu suntem în stare să facem băiat. Că e blestem pe casa noastră, a murmurat Viorel.
M-am ridicat încet și l-am privit în ochi. Era obosit, tras la față de muncă și griji. Îl iubeam pentru că nu m-a certat niciodată cu adevărat, dar simțeam cum îl doare fiecare privire aruncată peste gard, fiecare glumă spusă la birt.
— Nu-i blestem, Viorel. E doar viață. Și fetele noastre sunt minunate.
A dat din cap fără să mă privească. În acea noapte am plâns încet, să nu mă audă nimeni. M-am rugat la Maica Domnului să-mi dea putere. Nu pentru mine, ci pentru ele — pentru Ana, cea mare, care deja mă ajuta la treburile casei; pentru Ilinca, care visa să ajungă doctoriță; pentru toate celelalte care îmi umpleau casa de râsete și gălăgie.
Când am aflat că sunt însărcinată a zecea oară, am simțit un amestec de rușine și bucurie. La dispensar, doamna doctor Popescu m-a privit lung:
— Maria, nu te-ai gândit că poate e destul?
Am dat din umeri. Cine eram eu să mă pun împotriva vieții? Acasă, vestea a stârnit reacții amestecate. Fetele au sărit în sus de bucurie:
— Poate vine un băiețel! striga Daria.
Viorel însă s-a închis în el. Vorbea tot mai puțin cu mine. Seara stătea pe prispă și fuma tăcut.
În sat au început să circule zvonuri. Că suntem nebuni, că nu știm să ne oprim, că ne batem joc de copii. La magazinul din colț, vânzătoarea mi-a spus în șoaptă:
— Maria, lumea râde de tine…
M-am simțit mică și neputincioasă. Dar acasă eram stâlpul casei. Fetele veneau la mine cu temele, cu supărările lor mărunte. Într-o seară, Ana mi-a spus:
— Mamă, nu contează ce zic oamenii. Noi suntem fericite aici.
Am strâns-o la piept și am plâns împreună.
Lunile au trecut greu. Sarcina era tot mai grea; oboseala mă copleșea. Viorel a început să bea mai des. Într-o seară a venit acasă târziu și m-a întrebat:
— Dacă e iar fată… ce rost mai are?
Atunci am izbucnit:
— Rostul e că e copilul nostru! Nu contează ce zice lumea! Eu nu pot să urăsc un copil doar pentru că nu e băiat!
A tăcut mult timp după aceea. În noaptea aceea am dormit spate în spate.
Când a venit vremea ecografiei decisive, am mers singură la oraș. Pe drum mă rugam să fie sănătos copilul — atât! La cabinet era aglomerație; femei cu baticuri colorate își spuneau poveștile între ele.
— Ce vrei să fie? m-a întrebat asistenta.
— Sănătos să fie…
Când doamna doctor mi-a spus: „Felicitări! E băiat!”, am simțit că mi se taie picioarele. Am ieșit pe hol și am plâns în hohote — de ușurare? De teamă? De vinovăție față de fetele mele?
Acasă vestea a explodat ca un foc de artificii. Viorel a venit alergând din grădină:
— Ești sigură? Băiat?
Fetele au tăcut brusc. Ana s-a retras în camera ei; Ilinca s-a uitat la mine cu ochii mari.
— Mamă… acum ne vei iubi mai puțin?
M-am prăbușit lângă ele și le-am strâns la piept.
— Niciodată! Voi sunteți sufletul meu!
Dar satul a reacționat altfel. Oamenii au început să ne felicite pe stradă; Viorel mergea cu capul sus; mamaia a venit cu cozonac și a spus: „Acum ești femeie adevărată!”
M-am simțit furioasă și rușinată în același timp. De ce valorează un băiat mai mult decât nouă fete minunate? De ce trebuie ca fericirea noastră să depindă de gura lumii?
Când l-am născut pe Radu, Viorel a plâns pentru prima dată lângă mine. Dar eu nu puteam uita privirea Anei — tristă și îndepărtată.
Acum, după un an, casa noastră e plină de râsete și certuri ca înainte. Dar uneori mă întreb dacă nu cumva am greșit undeva — dacă nu cumva am lăsat ca presiunea satului să ne schimbe bucuria în povară.
Oare câți dintre noi trăim după regulile altora? Oare când vom învăța să ne iubim copiii pentru ceea ce sunt ei — nu pentru ceea ce așteaptă lumea de la ei?