Ziua în care am pierdut totul: Povestea unei mame adoptive din România

— Ana, nu uita să iei baloanele albastre! Vlad a zis că vrea să fie totul albastru, ca cerul de vară! vocea entuziastă a surorii mele răsuna în telefon, dar eu abia reușeam să-i răspund. Mâinile îmi tremurau pe volan. Era vineri dimineață, iar inima îmi bătea nebunește: peste doar o zi urma să devin, în sfârșit, mamă cu acte în regulă.

Nu pot să uit privirea lui Vlad când i-am spus că va fi ziua lui specială. Avea șapte ani și jumătate, ochi mari, căprui, și un zâmbet care topea orice gheață. — O să am și eu familie? O să mă cheme Vlad Popescu? m-a întrebat cu glasul tremurat, iar eu l-am strâns tare la piept. — Da, puiule, de mâine ești al nostru pentru totdeauna.

Am trecut prin iad ca să ajung aici. Ani de tratamente, lacrimi, uși trântite în față la Direcția pentru Protecția Copilului. — Doamnă Ana, mai aveți răbdare, sunt mulți copii pe listă… Dar nu toți copiii au norocul să fie adoptați. Unii rămân acolo, în centrele reci, fără să simtă vreodată ce înseamnă o mamă care te mângâie pe frunte când ai febră.

Vlad a intrat în viața mea într-o zi ploioasă de noiembrie. Era tăcut, speriat, cu hainele prea mari pentru trupul lui firav. — Bună ziua… a șoptit el. L-am luat de mână și am simțit cum întreaga mea lume se schimbă. În lunile care au urmat, am învățat împreună ce înseamnă încrederea. Prima dată când mi-a spus „mama”, am plâns ore întregi.

Ziua adopției era aproape. Am pregătit totul: tort cu ciocolată, invitații pentru prieteni și rude, baloane albastre peste tot. Vlad nu mai dormea de emoție. — Mama, mâine pot să port cămașa aia cu dinozauri? — Sigur că da, iubire!

În seara dinaintea marii zile, Vlad s-a plâns că îl doare burtica. — Probabil de la emoții sau poate a mâncat prea multă ciocolată, mi-am zis. L-am culcat devreme și i-am promis că dimineață vom merge împreună la tribunal.

Noaptea a fost un coșmar. Pe la trei dimineața am auzit un geamăt slab din camera lui Vlad. Am fugit la el: era palid, transpirat și respira greu. — Mama… mă doare tare… Am sunat la 112 cu mâinile tremurânde. Ambulanța a venit repede, dar minutele acelea au părut o eternitate.

— Doamnă Popescu? Vă rog să veniți cu noi la spital! Vlad a fost dus direct la urgențe. Medicii alergau pe holuri, vorbeau între ei cu fețele încruntate. — Ce s-a întâmplat? Ce are copilul meu? am întrebat disperată.

— A făcut un stop cardio-respirator… încercăm să-l stabilizăm! Am simțit cum pământul mi se rupe sub picioare. Am început să mă rog cu voce tare: „Doamne, nu-mi lua copilul! Nu acum!”

Au trecut ore lungi de agonie. La răsăritul soarelui, un medic tânăr s-a apropiat de mine cu ochii în lacrimi: — Îmi pare rău… Vlad nu a mai putut fi salvat.

Nu pot descrie ce am simțit atunci. Un urlet mut mi-a sfâșiat sufletul. Tot ce construisem s-a prăbușit într-o clipă. Am rămas singură într-un salon rece de spital, cu hainele lui Vlad strânse la piept și cu întrebarea: „De ce?”

Familia mea a venit lângă mine, dar nimeni nu putea umple golul lăsat de Vlad. Sora mea încerca să mă îmbărbăteze: — Ana, trebuie să fii puternică! Dar cum poți fi puternic când ți se rupe inima?

La înmormântare au venit toți copiii din centru. Unii plângeau în hohote, alții stăteau tăcuți cu privirea pierdută. Educatoarea lor mi-a spus: — Vlad vorbea mereu despre dumneavoastră. Era fericit că va avea o familie.

După tragedie, am încercat să găsesc răspunsuri. Am aflat că Vlad avea o malformație cardiacă nediagnosticată. Nimeni nu știa, nici medicii din centru, nici cei care l-au văzut înainte de adopție. M-am revoltat împotriva sistemului: cum e posibil ca un copil să treacă neobservat prin atâtea controale? Câte alte suflete fragile mai sunt uitate prin dosare prăfuite?

Am scris scrisori către autorități, am cerut explicații și schimbări. Dar birocrația e surdă la durerea oamenilor simpli.

Au trecut luni de atunci și încă mă trezesc noaptea strigându-l pe Vlad. Îi păstrez jucăriile și desenele pe rafturi și mă întreb dacă voi mai avea vreodată curajul să iubesc un alt copil.

Poate că povestea mea e doar una dintre miile care nu ajung niciodată la televizor sau în ziare. Dar știu sigur că fiecare copil merită o șansă la fericire și fiecare mamă are dreptul la adevăr.

Mă uit la poza lui Vlad și mă întreb: oare câți copii ca el mai așteaptă în tăcere o familie? Și câte mame ca mine mai pot găsi puterea să spere după ce pierd totul?