Ziua în care părinții mei m-au trimis înapoi la soțul care mă rănea

— Nu pot să cred că ai venit aici la ora asta, Ilinca! Ce-o să zică vecinii dacă te văd? vocea mamei răsuna ascuțit, aproape tăioasă, din spatele ușii pe care tocmai o deschisese. Ploua cu găleata, iar eu tremuram, nu doar de frig, ci și de frică. Aveam o valiză mică în mână și o vânătaie proaspătă pe obrazul stâng. Tata stătea în spatele ei, cu brațele încrucișate și privirea pierdută undeva pe lângă mine.

— Mamă, te rog… nu mai pot. Nu mai pot să stau cu Vlad. M-a lovit din nou. Am nevoie de ajutorul vostru, am nevoie să stau aici măcar câteva zile… am spus printre lacrimi, încercând să-mi țin vocea cât mai calmă.

Mama a oftat adânc și s-a uitat la tata. El a dat din cap a dezaprobare, fără să spună nimic. — Ilinca, nu e așa simplu. Ești măritată, ai făcut o alegere. Nu poți să fugi de fiecare dată când e greu. Toate femeile mai rabdă una-alta. Și eu am răbdat destule cu taică-tu, dar uite-ne aici, încă împreună după 30 de ani.

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am uitat la tata, sperând să văd măcar o urmă de compasiune. Dar el a evitat privirea mea și s-a retras în sufragerie.

— Mamă, nu e vorba de certuri! M-a lovit! M-a trântit de perete! Nu mai pot! am strigat disperată.

— Ilinca, nu exagera. Vlad e băiat bun, doar că are și el nervii lui. Poate l-ai provocat și tu. Du-te acasă și încearcă să discuți cu el ca doi oameni mari. Nu putem să-ți stricăm căsnicia pentru o ceartă.

Am simțit cum ploaia îmi pătrunde până la piele și cum inima mi se strânge într-un pumn de gheață. Am lăsat valiza jos și am încercat să intru, dar mama mi-a blocat ușa cu corpul ei firav, dar hotărât.

— Ilinca, nu ne pune într-o situație imposibilă. Ce-ar zice lumea dacă ar afla că ai fugit de acasă? Ce-ar zice rudele? Du-te la casa ta! Ești femeie măritată!

Am rămas acolo, pe preșul vechi din fața ușii lor, câteva minute bune. Ploua tot mai tare, iar lacrimile mi se amestecau cu picăturile reci care-mi curgeau pe față. În cele din urmă, am ridicat valiza și am coborât scările blocului fără să mă uit înapoi.

Pe drum spre gară, m-am gândit la copilăria mea. La serile când mama îmi citea povești și tata mă lua în brațe după ce mă speriam de tunete. La zilele când credeam că familia mea e cel mai sigur loc din lume. Cum ajunseserăm aici? Cum ajunseseră ei să-l apere pe Vlad și nu pe mine?

Am dormit o noapte pe banca din gară. A doua zi dimineață, am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Simona. Ea m-a primit fără să întrebe nimic, doar m-a strâns în brațe și mi-a spus că sunt în siguranță.

— Ilinca, nu te mai întoarce la el! Nu contează ce zic ai tăi! Dacă nu te ajută ei, te ajut eu! mi-a spus Simona cu hotărâre.

Am început să plâng în hohote. Pentru prima dată după mult timp, cineva era de partea mea fără să mă judece.

Au trecut câteva zile până când Vlad a început să mă caute disperat. Mesaje peste mesaje: „Îmi pare rău”, „Hai acasă”, „Nu mai fac niciodată”. Dar știam deja tiparul acesta: promisiuni goale urmate de alte lovituri.

Părinții mei nu m-au sunat deloc. Nici măcar să întrebe dacă sunt bine sau dacă am unde dormi. În schimb, mama i-a spus unei verișoare că „Ilinca exagerează”, că „nu e prima femeie care are probleme în căsnicie”.

Într-o zi am primit un mesaj scurt de la tata: „Gândește-te bine la ce faci. Nu-ți bate joc de familie.” Atât.

Am început să merg la terapie cu ajutorul Simonei. Am descoperit cât de adânc era rana pe care o purtam din copilărie: mereu trebuia să fiu fata cuminte, fata care nu deranjează, fata care nu-și supără părinții sau soțul.

Într-o seară, după multe ședințe de terapie și multe lacrimi vărsate pe umărul Simonei, am decis să divorțez. Am depus actele singură și am început să-mi caut un apartament mic unde să pot începe o viață nouă.

Vlad a venit la tribunal cu flori și promisiuni de schimbare. Părinții mei au refuzat să vină sau să vorbească cu mine înainte sau după proces.

Au trecut luni bune până când am reușit să dorm liniștită noaptea fără să tresar la fiecare zgomot. Am început să lucrez ca educatoare la o grădiniță din cartierul Simonei și copiii m-au ajutat să redescopăr bucuria lucrurilor simple: un desen colorat, o îmbrățișare sinceră, un zâmbet fără teamă.

Uneori încă mă doare absența părinților mei din viața mea. Încerc să-i iert pentru că nu au știut sau nu au vrut să fie acolo pentru mine când aveam cea mai mare nevoie de ei. Poate că nici ei nu au știut vreodată ce înseamnă cu adevărat dragostea necondiționată.

M-am întâlnit cu mama într-o zi la piață. A trecut pe lângă mine ca și cum aș fi fost o străină. Am simțit un gol imens în suflet, dar nu am mai plâns. Am mers mai departe.

Acum sunt liberă și învăț să mă iubesc pe mine însămi înainte de a cere altora s-o facă. Dar uneori mă întreb: oare câte femei ca mine rămân singure pe un preș ud în fața ușii părinților lor? Oare câte dintre noi trebuie să aleagă între demnitate și familie?