Între două lumi: Povestea unei mame care nu-și mai recunoaște familia

— Nu pot să cred, Vlad! Cum să te căsătorești cu o femeie care are deja un copil? Ți-am spus mereu să te gândești bine înainte să faci pași atât de mari!

Vocea mea răsuna în bucătăria mică, plină de abur și miros de ciorbă. Vlad stătea în picioare, cu mâinile în buzunare, privindu-mă ca pe o străină. Ochii lui albaștri, aceiași pe care îi avea de când era mic, nu mai aveau căldura pe care o știam. Lângă el, Irina, femeia pe care nu reușeam să o accept, își ținea copilul de mână. Copilul acela, Andreea, mă privea cu ochi mari și speriați, ca și cum eu aș fi fost monstrul din povești.

— Mamă, te rog… Nu e așa simplu. O iubesc pe Irina. Și Andreea e parte din viața mea acum. Nu pot să le despart.

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am așezat la masă, cu palmele transpirate lipite de faianța rece. În mintea mea se derulau toate momentele în care îl crescusem singură pe Vlad, după ce tatăl lui ne-a părăsit. Toate sacrificiile, toate nopțile nedormite, toate visele pe care le avusesem pentru el. Și acum? Acum trebuia să împart dragostea mea cu un copil străin?

— Nu înțelegi, Vlad! Eu nu pot… Nu pot să mă prefac că e copilul meu! Nu pot să o iubesc ca pe tine! E prea mult!

Irina a oftat și a strâns-o mai tare pe Andreea la piept. Vlad s-a uitat la mine cu o tristețe pe care nu i-o mai văzusem niciodată.

— Atunci… poate că ar trebui să nu mai venim o vreme.

Așa a început distanța. Zilele treceau una după alta, iar telefonul nu mai suna. Casa era tot mai goală, iar singurătatea mă apăsa ca o povară grea. Mă uitam la fotografiile cu Vlad mic, la desenele lui din școală, la jucăriile pe care nu le aruncasem niciodată. Îmi era dor de el, dar nu puteam trece peste sentimentul de trădare.

Vecina mea, tanti Lenuța, mă întreba mereu:

— Ce faci, Mario? Nu mai vine Vlad pe la tine?

Dădeam din umeri și schimbam subiectul. Cum să-i spun că nu-mi pot iubi nepoata vitregă? Că mă simt vinovată pentru fiecare lacrimă a lui Vlad?

Într-o zi, am primit un mesaj scurt: „Mamă, s-a născut băiețelul nostru. Îl cheamă Radu.”

Am izbucnit în plâns. Un nepot adevărat! Sânge din sângele meu! Am alergat la spital cu sufletul la gură. Când am ajuns, Irina era obosită, dar zâmbea. Vlad ținea în brațe un bebeluș mic și roșu la față.

— Uite-l pe Radu, mamă!

L-am luat în brațe și am simțit cum inima mi se umple de dragoste. Dar când am ridicat privirea, Andreea mă privea din colțul camerei. Am simțit din nou acea barieră invizibilă între noi.

— Bunica Maria… pot să vin și eu lângă tine?

Am ezitat o clipă. Vlad m-a privit rugător. Am dat din cap și Andreea s-a apropiat timid. S-a lipit de mine și mi-a pus capul pe umăr. Am simțit un nod în gât.

Au trecut luni. Vlad venea tot mai rar. Îmi spunea că are mult de muncă, că Andreea are nevoie de ajutor la teme, că Radu e bolnavior. Simțeam că îl pierd încet-încet.

Într-o seară ploioasă, am primit un telefon:

— Mamă… Radu are febră mare și suntem la spital. Poți veni să stai cu Andreea?

Am ezitat. Dar ceva m-a împins să spun „Da”. Am ajuns la ei acasă și am găsit-o pe Andreea plângând în pat.

— Bunico… crezi că Radu o să moară?

M-am așezat lângă ea și am luat-o în brațe fără să mă gândesc.

— Nu, puiule. O să fie bine.

Am petrecut noaptea povestindu-i despre copilăria lui Vlad, despre cum îl legănam când era bolnav, despre cât de mult îl iubeam. Andreea m-a ascultat cu ochii mari și la final mi-a spus:

— Mi-ar plăcea să fiu și eu copilul tău.

Atunci am simțit cum zidurile din jurul inimii mele se crapă puțin câte puțin.

Când Vlad s-a întors acasă dimineața, m-a îmbrățișat strâns.

— Mulțumesc, mamă… Nici nu știi cât înseamnă pentru noi.

De atunci am început să merg mai des la ei. Am învățat să o cunosc pe Andreea: îi plăceau poveștile cu zâne, desena fluturi pe orice colț de hârtie și râdea zgomotos când îi citeam poezii vechi. Radu creștea sub ochii mei și mă făcea să uit de toate supărările.

Dar uneori încă simt acea ruptură între ce a fost și ce este acum. Îmi e dor de vremurile când Vlad era doar al meu. Mă întreb dacă voi reuși vreodată să-i iubesc pe toți la fel sau dacă inima unei mame are limite pe care nu le poate depăși.

Oare câți dintre voi ați trecut prin asta? Cum găsim puterea să acceptăm ceea ce nu putem schimba? Poate dragostea chiar se învață pas cu pas…