Însărcinată din nou: Un parcurs tumultuos prin a patra mea sarcină

Ultimele două zile au fost un vârtej de lacrimi și nopți nedormite. Mă numesc Victoria, și la 37 de ani, sunt însărcinată pentru a patra oară. Realizarea m-a lovit cu putere, lăsându-mă într-o stare de șoc și neîncredere. Cel mai mic dintre copiii mei, Matei, are doar 9 luni, și ideea de a trece printr-o altă sarcină atât de curând mă copleșește și mă sperie.

Soțul meu, Andrei, și cu mine am visat întotdeauna să avem o familie numeroasă, dar realitatea situației noastre începe să se impună. Cu trei copii sub 7 ani, casa noastră este deja un vârtej de activitate. Adăugarea unui alt bebeluș în amestec pare descurajantă, mai ales având în vedere situația noastră financiară. Andrei încearcă să mă asigure, dar pot vedea îngrijorarea în ochii lui. Este preocupat de modul în care vom gestiona, și eu de asemenea.

Frica de a pierde lactația mă bântuie. Alăptarea lui Matei a fost o călătorie incredibilă, una pe care nu sunt pregătită să o închei. Totuși, am citit povești despre femei cărora le-a dispărut laptele în timpul sarcinii, și acest gând mă sperie. Simt o conexiune profundă cu Matei când îl alăptez, o legătură pe care nu sunt pregătită să o rup. Dar cu fiecare zi care trece, frica crește, aruncând o umbră peste bucuria care ar trebui să însoțească vestea unei noi vieți.

Prietenii și familia mea au fost de sprijin, dar nu pot scăpa de sentimentul de izolare. Patricia, cea mai bună prietenă a mea, încearcă să mă încurajeze, dar cuvintele ei adesea cad în gol. Sunt prinsă într-un ciclu de îngrijorare și disperare, incapabilă să văd o ieșire. Maria, fiica mea cea mare, a simțit tensiunea. La 7 ani, este incredibil de perspicace, și îmi frânge inima să o văd încercând să mă consoleze, spunându-mi că totul va fi bine.

Nopțile nedormite și-au avut efectul. Stând trează, mă găsesc punându-mi la îndoială totul. Cum vom reuși să ne îndeplinim nevoile unui alt copil? Voi fi capabilă să ofer fiecăruia dintre copiii mei atenția pe care o merită? Întrebările sunt fără sfârșit, iar răspunsurile par inaccesibile.

În timp ce stau aici, scriind aceste rânduri, Matei doarme în brațele mele. Mă uit la fața lui pașnică, și pentru un moment, grijile se estompează. Dar ele nu sunt niciodată departe pentru mult timp. Realitatea situației noastre este întotdeauna acolo, gata să arunce o umbră peste momentele scurte de pace.

Mi-ar plăcea să pot spune că am găsit o modalitate de a depăși aceste temeri, că totul s-a terminat bine la final. Dar adevărul este că încă mă lupt. Fiecare zi este o luptă, și fac tot posibilul să fac față. Dar unele zile, pare prea mult. Și în acele zile, nu pot să nu mă întreb dacă vom găsi vreodată calea noastră prin acest parcurs tumultuos.