Casa pe care am construit-o pentru visele altora

— Nu mai pune atâta sare, mamă! Irina se uită la mine cu o privire obosită, iar Vlad oftează din prag. Bucătăria miroase a ciorbă proaspătă, dar între noi plutește o tensiune pe care nici aburii nu o pot risipi. Mâinile îmi tremură ușor pe lingura de lemn. „Nu mai pune atâta sare…” De câte ori am auzit asta în ultimul an? De câte ori am simțit că orice fac e prea mult sau prea puțin?

M-am întors acasă după douăzeci și unu de ani petrecuți în Italia, spălând bătrâni și curățând case străine. În fiecare seară, după ce terminam de șters podelele lucioase ale doamnei Contescu, mă uitam pe fereastră la stele și visam la satul meu din Buzău. Visam la o casă mare, cu pridvor alb și mușcate la ferestre, unde să-mi cresc nepoții și să-mi văd băiatul fericit. Am strâns fiecare euro cu gândul la ziua când mă voi întoarce și totul va fi așa cum mi-am dorit.

Când am venit acasă cu banii strânși și planurile făcute, Vlad m-a întâmpinat cu un zâmbet stingher. Irina era însărcinată și părea că abia așteaptă să scape de discuțiile noastre despre viitor. „Mamă, poate ar fi mai bine să nu te grăbești cu casa aia mare. Noi ne-am gândit să stăm o vreme în oraș…” Dar eu nu am vrut să aud. Am început construcția casei visate: trei camere mari, bucătărie spațioasă, baie cu faianță adusă din Italia, curte cu pomi fructiferi. Muncitorii veneau dimineața devreme și plecau târziu, iar eu îi supravegheam cu ochii umezi de oboseală și speranță.

— Mamă, tu chiar crezi că o să ne mutăm aici? Vlad mă privea într-o seară, când încă mai mirosea a var proaspăt prin toată casa.
— Cum să nu? Aici e locul nostru! Aici am crescut și tu, și eu. O să vezi ce bine o să fie când vine copilul.

Dar Vlad tăcea. Irina nu spunea nimic, doar își mângâia burtica și se uita pe geam spre drumul care ducea spre oraș.

Când s-a născut Andreea, am simțit că tot sacrificiul meu a avut un rost. Îi legănam trupul mic în camera luminată de soarele dimineții și îi cântam încet cântece vechi. Dar Vlad și Irina veneau tot mai rar la sat. „Avem treabă la serviciu… E greu cu naveta… Poate la vară ne mutăm.”

Am rămas singură în casa prea mare pentru o singură femeie. Seara mă plimbam prin camerele goale și ascultam ecoul pașilor mei pe parchetul scump. Priveam pozele de familie de pe perete și mă întrebam unde am greșit. De ce nu vor să fie aici? De ce nu simt ce simt eu?

Într-o duminică ploioasă, Vlad a venit singur. S-a așezat la masă fără să spună nimic. Am pus farfuria cu ciorbă în fața lui și am așteptat.
— Mamă… Nu știu cum să-ți spun… Noi vrem să ne mutăm definitiv la oraș. Irina a primit un post bun la spital și Andreea merge la grădiniță acolo. Eu… Eu nu mă mai regăsesc aici.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea sub picioare. Am muncit douăzeci de ani pentru visul ăsta! Pentru voi! Pentru ca voi să aveți ce n-am avut eu!
— Și eu? Ce fac eu aici?
Vlad s-a uitat în jos.
— Poate… Poate vin mai des la tine. Sau… Poate vinzi casa și vii cu noi la oraș.

Am izbucnit în plâns. Cum să vând tot ce am construit? Cum să las pomii plantați cu mâinile mele? Cum să plec din locul unde am pus fiecare cărămidă cu gândul la voi?

Zilele au trecut greu după acea discuție. Vecinii mă întrebau de ce nu vine nimeni la mine. Mă uitam pe geam la copiii altora jucându-se în curte și simțeam un gol imens în suflet. Am început să vorbesc cu pozele de pe perete.

— Maria, tu ai făcut tot ce ai putut pentru ei, îmi spuneam seara înainte să adorm. Dar oare pentru cine ai trăit? Pentru tine sau pentru visele lor?

Într-o zi am primit o scrisoare de la Irina: „Mamă Maria, îți mulțumim pentru tot ce ai făcut pentru noi. Știu că nu e ușor să accepți decizia noastră, dar sper să găsești bucurie și pentru tine.”

Am ieșit în curte și m-am așezat pe banca din fața casei. Priveam cum soarele apune peste acoperișul nou și simțeam lacrimile curgându-mi pe obraji. Casa era frumoasă, dar goală. Visul meu era viu, dar fără suflet.

Poate că am greșit visând pentru alții. Poate că ar fi trebuit să mă întreb mai des ce-mi doresc eu cu adevărat.

Oare câți dintre noi construim case pentru visele altora și rămânem singuri în ele? Oare când învățăm să trăim pentru noi?