„I-am Spus Mamei Că Va Primi Doar Cadouri de Ziua Ei de la Mine și Atât Poate Să Aștepte”

Crescând, nu am simțit niciodată căldura îmbrățișării unei mame sau confortul cuvintelor ei liniștitoare. Mă numesc Andrei, iar copilăria mea a fost o serie de transferuri de la un îngrijitor la altul. Mama mea, Elena, era mereu prea ocupată cu cariera și viața socială pentru a se implica în creșterea mea.

Din momentul în care m-am născut, bunicii mei au preluat responsabilitatea. Erau buni și iubitori, dar erau și bătrâni și obosiți. Au făcut tot posibilul să aibă grijă de mine, dar energia lor era limitată. Îmi amintesc cum bunica mea, Ana, tricota mereu în balansoar, în timp ce bunicul meu, Ion, citea ziarul, aruncând ocazional câte o privire să se asigure că sunt bine. Ei au fost primii mei îngrijitori, dar nu erau părinții mei.

Când am împlinit cinci ani, bunicii mei au decis că nu mai pot face față cerințelor de a crește un copil mic. Atunci mama mea a angajat o bonă, pe nume Maria. Maria era o tânără în jur de douăzeci de ani, plină de viață și energie. Mă ducea în parc, mă ajuta cu temele și mă punea la culcare noaptea. Dar oricât de mult ar fi încercat, nu putea umple golul lăsat de absența mamei mele.

Grădinița a fost un alt capitol din viața mea. Am fost înscris la o grădiniță locală, unde îmi petreceam majoritatea zilelor înconjurat de alți copii care păreau să aibă părinți care le păsa. Îi priveam cum mamele lor îi luau acasă, îi îmbrățișau și îi întrebau despre ziua lor. Îi invidiam, dar în același timp deveneam insensibil la absența propriei mele mame.

Pe măsură ce am crescut, am început să înțeleg realitatea situației mele. Mama mea nu avea să fie niciodată figura grijulie și iubitoare pe care o doream. Era prea absorbită de propria ei lume pentru a observa nevoile emoționale ale fiului ei. Îmi amintesc de o aniversare în mod special, când aveam aproximativ zece ani. Sperasem, în mod naiv, că mama mea va face un efort să fie acolo pentru mine. În schimb, mi-a trimis un cadou prin poștă, un card generic cu un mesaj pre-tipărit și un card cadou pentru un magazin de jucării.

A fost momentul în care am decis să o confrunt. Am sunat-o, cu vocea tremurândă de un amestec de furie și tristețe. „Mamă, nu am nevoie de cadourile tale. Am nevoie de tine,” i-am spus, cu inima bătându-mi puternic în piept.

A urmat o pauză lungă la celălalt capăt al liniei înainte să răspundă în cele din urmă. „Andrei, fac tot ce pot. Vei primi cadouri de la mine de ziua ta și atât poți să aștepți.”

Cuvintele ei m-au lovit ca un trăsnet. Am realizat atunci că nu voi avea niciodată mama pe care o doream. Nu voi simți niciodată dragostea necondiționată pe care alți copii păreau să o ia de bună.

Pe măsură ce anii au trecut, am încercat să-mi construiesc o viață. M-am concentrat pe studii, mi-am făcut prieteni și am încercat să găsesc fericirea în alte domenii. Dar absența iubirii mamei mele a rămas mereu în fundalul minții mele.

Când am absolvit liceul, mama mea nu a participat la ceremonie. Mi-a trimis un card de felicitare și un cec, dar absența ei era palpabilă. Am mers la facultate, am absolvit și mi-am început o carieră, toate fără sprijinul sau prezența ei.

Acum, ca adult, am ajuns să accept faptul că mama mea nu va fi niciodată persoana de care am nevoie. Am învățat să găsesc puterea în mine însumi și să caut relații care să-mi ofere sprijinul emoțional pe care mi l-a lipsit în copilărie. Dar cicatricile copilăriei mele rămân, un memento constant al iubirii pe care nu am primit-o niciodată.