Între copilărie și responsabilitate: Povestea unei mame adolescente din Ploiești

— Ce-ai făcut, Ilinca? Ai înnebunit? — vocea mamei răsuna ca un tunet în bucătăria mică, aburită de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile îi tremurau pe marginea mesei, iar privirea ei tăioasă mă făcea să mă simt mai mică decât eram deja. Aveam șaisprezece ani și tocmai îi spusesem că sunt însărcinată.

Nu știu dacă ploaia de afară sau lacrimile mele erau mai reci. Îmi amintesc cum stăteam cu palmele strânse în poală, încercând să-mi găsesc cuvintele. Tata nu era acasă, dar știam că vestea îl va lovi ca un trăsnet. În mintea mea se derulau toate scenariile posibile: mă vor da afară? Mă vor obliga să renunț la copil? Sau, mai rău, mă vor forța să-l păstrez doar ca să mă pedepsească?

— Cine e tatăl? — a întrebat mama, cu vocea spartă.

— Rareș… — am șoptit, simțind cum obrajii mi se înroșesc. Rareș era colegul meu de liceu, băiatul care îmi promisese că va fi mereu lângă mine. Dar când i-am spus că sunt însărcinată, a dispărut. Nu mi-a mai răspuns la mesaje, nu a mai venit la școală câteva zile. M-a lăsat singură cu frica mea.

Mama a început să plângă. Nu era genul care să-și arate slăbiciunea, dar atunci s-a prăbușit. Am vrut să o îmbrățișez, dar nu am avut curaj. Între noi era un zid de rușine și neputință.

Când tata a ajuns acasă, mama i-a spus totul. S-a făcut liniște. Tata s-a uitat la mine ca și cum nu mă mai recunoștea.

— Ai distrus tot ce am construit pentru tine, Ilinca! — a spus el printre dinți. — Ce-o să zică lumea? Ce-o să zică bunica ta?

A doua zi dimineață, bunica a venit val-vârtej de la țară. S-a uitat la mine cu ochii ei albaștri, aspri ca gheața.

— Pe vremea mea, fetele ca tine erau trimise la mănăstire! — a spus ea răstit.

M-am simțit ca o povară pentru toți. La școală, colegii șușoteau pe la colțuri. Profesoara de română m-a chemat după oră și mi-a spus:

— Ilinca, ești o fată deșteaptă. Nu-ți irosi viața! Poate ar trebui să te gândești la opțiuni…

Dar eu știam deja ce vreau. Nu puteam să renunț la copilul meu. În fiecare noapte visam că îl țin în brațe, că îi simt respirația caldă pe pieptul meu. Era singurul lucru care îmi dădea putere să merg mai departe.

Lunile au trecut greu. Mama nu vorbea cu mine decât strictul necesar. Tata nu mă privea în ochi. Bunica încerca să mă convingă să merg la preot „să-mi scoată păcatul din suflet”. Rareș nu a mai apărut niciodată.

Când am născut-o pe Maria, totul s-a schimbat. Am ținut-o în brațe și am plâns de fericire și frică în același timp. Mama a venit la spital și m-a ajutat să o alăptez. Pentru prima dată după multe luni, mi-a zâmbit timid.

— E frumoasă… — a spus ea încet.

Tata a venit abia după două zile. S-a uitat la Maria și i s-au umezit ochii.

— Să ai grijă de ea, Ilinca… — mi-a spus el cu voce stinsă.

Acasă, viața nu a fost ușoară. Nopți nedormite, griji financiare, priviri piezișe din partea vecinilor. Bunica încă bombănea pe la colțuri despre „rușinea familiei”. Dar încet-încet, Maria a devenit centrul universului nostru. Mama a început să mă ajute mai mult, tata s-a înmuiat și el.

Am reluat liceul la seral. Mergeam cu Maria în brațe la ore uneori, pentru că nu aveam cu cine să o las acasă. Colegii mă priveau ciudat, dar profesoara de română m-a susținut mereu.

— Ești mai puternică decât crezi, Ilinca! — mi-a spus ea într-o zi.

Au trecut doi ani de atunci. Maria merge acum la grădiniță. Eu lucrez part-time la o cofetărie din oraș și încerc să termin liceul. Rareș nu a vrut niciodată să-și cunoască fiica. Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am ales drumul ăsta atât de greu.

Dar când o văd pe Maria râzând sau alergând prin parc, știu că nu aș schimba nimic din ce am trăit. Am pierdut prieteni, am dezamăgit familia, dar am câștigat ceva mult mai prețios: curajul de a fi eu însămi.

Oare câte fete ca mine mai trec prin asta și nu au curajul să vorbească? Oare când va învăța lumea să nu judece atât de ușor? Voi ce ați fi făcut în locul meu?