Ultimul strigăt pe malul Oltului: Povara unei alegeri imposibile

— Irina, vino înapoi! Nu te apropia de apă! vocea mamei răsuna peste malul Oltului, tăind aerul ca o lamă. Dar eu nu o auzeam. Sau poate nu voiam să o aud. Eram prea prinsă în râsul lui Vlad, fratele meu mai mic, care se juca printre pietre, încercând să prindă broaște cu mâinile goale.

Era o după-amiază de august, cu soarele arzând nemilos peste satul nostru din apropierea Slatinei. Tata era la câmp, mama încerca să ne țină sub control, dar noi eram liberi, ca niște pui de vrabie scăpați din cuib. Vlad avea doar opt ani, eu treisprezece. Între noi era o legătură pe care nici certurile, nici diferența de vârstă nu o puteau rupe.

— Irina, uite! Am prins una! Vlad ridică o broască mică, verde, cu ochii bulbucați. Râdea cu gura până la urechi.

— Bravo, măi! Dar ai grijă să nu aluneci! îi strigam, dar deja era prea aproape de apă.

Mama s-a apropiat grăbită, cu pași mari și nervoși. — V-am spus să nu vă jucați aici! Dacă pățiți ceva? O să mă omorâți cu zile!

Atunci s-a întâmplat. Vlad a alunecat pe o piatră udă și a căzut în apă. Totul s-a petrecut într-o secundă. Am văzut doar mâinile lui mici zbătându-se, ochii lui mari căutându-mă disperați.

— Irina! Ajută-mă!

Am simțit cum inima mi se oprește. Mama țipa din spate: — Nu intra în apă! E curent puternic! IRINA!

Dar nu puteam să-l las. Am sărit după el fără să gândesc. Apa era rece și adâncă, curentul mă trăgea în jos. L-am prins de mână pe Vlad, dar el era greu, hainele i se umpluseră de apă. Am încercat să-l trag spre mal, dar simțeam că mă scufund și eu.

— Lasă-mă, Irina! Salvează-te! a șoptit el printre lacrimi și apă.

Nu pot să uit niciodată privirea lui. Nici vocea mamei care urla disperată pe mal. Nici senzația de neputință care m-a paralizat.

Când am reușit să ies la suprafață, Vlad nu mai era lângă mine. L-au găsit abia după două zile, la câțiva kilometri mai jos pe râu.

De atunci, casa noastră s-a schimbat. Mama nu mi-a mai vorbit luni întregi. Tata s-a închis în el însuși, iar eu… Eu am rămas cu vinovăția ca o piatră legată de gât.

Seara, când liniștea se lăsa peste sat, auzeam uneori pași mici pe hol și râsul lui Vlad răsunând în mintea mea. Mă întrebam dacă aș fi putut face mai mult. Dacă ar fi trăit dacă aș fi ascultat de mama. Sau dacă aș fi fost mai puternică.

Într-o noapte, mama a intrat în camera mea. Avea ochii roșii și obrajii trași.

— De ce n-ai ascultat? De ce n-ai stat lângă mine?

Nu am știut ce să răspund. Cum să-i spun că nu puteam să-l las? Că dragostea pentru Vlad era mai puternică decât orice frică?

Au trecut ani de atunci. Am terminat liceul cu greu, mereu cu privirea oamenilor din sat pe mine: „Ea e fata care și-a pierdut fratele…” Prietenele mele au început să mă evite. La biserică, bătrânele șușoteau când treceam pe lângă ele.

Tata s-a îmbolnăvit de inimă și a murit la doi ani după accident. Mama s-a mutat la sora ei din Craiova și nu mi-a mai scris decât rar, câteva rânduri seci: „Sper că ești bine.” Eu am rămas singură în casa copilăriei mele, cu pereții care încă păstrează urmele mâinilor noastre mici și râsetele care nu se mai aud.

Uneori mă întreb dacă viața mea ar fi fost altfel dacă aș fi făcut altceva atunci pe malul Oltului. Dacă aș fi ascultat de mama sau dacă aș fi avut puterea să-l salvez pe Vlad. Dar știu că trecutul nu poate fi schimbat.

Am început să scriu această poveste ca să pot respira din nou. Să pot spune cuiva ce simt fără să fiu judecată sau privită ca un monstru. Poate că cineva va înțelege durerea mea. Poate că cineva va găsi curajul să vorbească despre vinovăție și iertare.

Mă uit la poza lui Vlad de pe noptieră și mă întreb: Oare există iertare pentru cei care au făcut tot ce au putut, dar tot n-a fost destul? Poate cineva să-și găsească liniștea după ce a pierdut totul?