Între dragoste și limite: Povestea unei bunici din București

— Mama, nu poți să vii și azi să stai cu Ilinca? Te rog, am o ședință importantă la serviciu și nu am cu cine s-o las.

Vocea Oanei răsună în telefon, grăbită, ușor iritată. E a treia oară săptămâna asta. Mă uit la ceas: e abia 7 dimineața. Îmi simt inima strânsă. Mă ridic încet din pat, încercând să-mi adun gândurile. Azi voiam să merg la piață cu prietena mea, Lidia. Promisesem că ne oprim la cofetărie, să povestim ca pe vremuri. Dar cum să-i spun Oanei „nu”? Cum să-i spun fiicei mele că și eu am nevoie de timp pentru mine?

— Sigur, Oana, vin imediat după ce-mi beau cafeaua, răspund, încercând să-mi ascund oboseala din glas.

— Mulțumesc, mama! Ești o comoară! Aud ușa trântindu-se la celălalt capăt al firului. Nu mai apuc să-i spun nimic despre planurile mele.

Mă uit în oglindă. Chipul meu poartă urmele anilor și ale nopților nedormite. De când s-a născut Ilinca, viața mea s-a schimbat. O iubesc nespus pe nepoata mea – ochii ei mari și curioși, râsul ei cristalin – dar uneori simt că nu mai am aer. Că nu mai sunt Maria, ci doar „mama Oanei” sau „bunica Ilincăi”.

Ajung la apartamentul Oanei. Ilinca mă întâmpină cu brațele deschise.

— Buniii! Ai adus biscuiți?

Zâmbesc și îi întind pachetul. Oana își ia geanta în grabă.

— Să nu-i dai prea mult zahăr! Și vezi că are teme la grădiniță, trebuie să coloreze niște desene. Revin pe la șase.

— Oana, aș vrea să vorbim puțin…

— Nu acum, mama! Întârzii! Mulțumesc încă o dată!

Ușa se închide cu un oftat prelung. Rămân singură cu Ilinca și cu gândurile mele. Încerc să mă bucur de timpul petrecut cu ea, dar undeva în sufletul meu se adună o nemulțumire mocnită. Mă simt folosită, invizibilă. Când eram tânără, mama mea nu m-a ajutat niciodată atât de mult. Dar eu nu vreau să fiu ca ea. Vreau ca Oana să știe că poate conta pe mine.

După-amiaza trece greu. Ilinca e plină de energie, iar eu abia țin pasul cu ea. La un moment dat, mă așez pe canapea și simt cum mă dor toate oasele.

— Bunii, hai să ne jucăm de-a doctorul!

— Poate mai târziu, puiule… Bunica e obosită.

Ilinca mă privește dezamăgită. Mă simt vinovată imediat.

Seara, când Oana se întoarce acasă, pare și ea epuizată.

— Cum a fost azi?

— Greu… Șeful meu e imposibil. Noroc că te am pe tine!

Îmi vine să-i spun că și eu am nevoie de ajutor uneori. Că mi-e dor de zilele în care eram doar noi două, mamă și fiică, fără reproșuri sau așteptări nespuse. Dar tac. O privesc cum își ia copilul în brațe și mă întreb dacă va înțelege vreodată cât de greu îmi este.

Noaptea târziu, mă sună Lidia.

— Maria, ce-ai pățit? Te-am așteptat azi la piață…

— Iartă-mă, Lidia… iar a intervenit ceva cu Oana.

— Mereu intervine ceva! Dar tu? Tu când mai trăiești pentru tine?

Nu știu ce să-i răspund. Mă simt prinsă într-o capcană între iubirea pentru familie și nevoia de libertate.

Zilele trec la fel: dimineți grăbite, telefoane urgente, planuri anulate. Într-o duminică, îi spun Oanei că vreau să merg la teatru cu prietenele mele.

— Dar cine stă cu Ilinca? Nu poți amâna teatrul?

— Oana, am nevoie și eu de timp pentru mine! Nu mai pot…

Oana mă privește ca și cum i-aș fi spus ceva de neiertat.

— Nu-mi vine să cred! Toate mamele ajută! Tu chiar nu vrei să fii alături de noi?

Mă doare fiecare cuvânt al ei. Îmi vine să plâng. Îmi dau seama că între noi s-a ridicat un zid invizibil – zidul așteptărilor nespuse și al sacrificiilor nerostite.

În acea seară nu pot dormi. Mă gândesc la mama mea – cât de rece mi se părea când eram copil. Poate că și ea simțea aceeași povară pe care o simt eu acum.

A doua zi îi scriu Oanei o scrisoare:
„Draga mea fată,
Te iubesc mai mult decât orice pe lume. Dar sunt obosită. Am nevoie să fiu și eu Maria – nu doar mama sau bunica ta. Vreau să fim aproape una de alta fără să ne rănim cuvintele sau tăcerile noastre.”

O las pe masa din bucătărie și plec la plimbare prin parc. Aerul rece îmi limpezește gândurile. Privesc copiii care aleargă râzând și mă întreb dacă voi reuși vreodată să găsesc echilibrul între dragostea pentru familie și respectul pentru mine însămi.

Când mă întorc acasă, găsesc un bilet de la Oana:
„Iartă-mă, mama… N-am știut cât te doare. Hai să vorbim diseară.”

Lacrimile îmi curg pe obraji – lacrimi de ușurare și speranță.

Poate că nu e niciodată prea târziu să ne regăsim una pe alta.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi uităm cine suntem în goana după a-i ajuta pe ceilalți? Voi cum ați găsi echilibrul între dragoste și limite?