Inima mai mare decât frica: Cum am devenit mamă peste noapte pentru șase copii

— Nu pot, nu pot, nu pot! am șoptit printre lacrimi, cu telefonul strâns în palmă, în timp ce vocea calmă a doamnei de la Protecția Copilului încerca să mă liniștească. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea blocului era spartă doar de bătăile inimii mele. Pe ecranul telefonului încă pâlpâia numărul necunoscut care mă trezise din somn. „Doamna Rusu, vă rog, trebuie să luați o decizie acum. Copiii nu au unde merge.”

Nu cu mult timp în urmă, viața mea era simplă. Mă numesc Camelia Rusu, am 38 de ani, sunt contabilă într-o firmă mică din Ploiești și mama unei fetițe de 10 ani, Ilinca. Soțul meu, Sorin, lucra la o fabrică de mobilă. Aveam grijile noastre obișnuite: facturi, teme la matematică, rate la bancă. Dar totul s-a schimbat în acea noapte când vecinul nostru de la etajul trei, domnul Dobre, a murit subit de infarct. Soția lui murise cu doi ani înainte, iar cei șase copii ai lor — patru băieți și două fete, între 3 și 15 ani — au rămas singuri.

Îi cunoșteam pe copii doar din vedere. Îi vedeam jucându-se în fața blocului sau alergând pe scări, mereu gălăgioși și veseli. Nu mi-am imaginat niciodată că într-o zi vor ajunge să depindă de mine. În acea noapte, când am deschis ușa apartamentului meu și i-am văzut adunați pe hol, cu ochii umflați de plâns și hainele mototolite, am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Camelia, nu putem! a izbucnit Sorin când i-am spus ce se întâmplase. — Avem un copil, abia ne descurcăm cu ea! Cum să luăm încă șase?

— Și dacă nu-i luăm noi? Ce se va întâmpla cu ei? am întrebat eu, cu vocea tremurândă.

— Nu e treaba noastră! Sunt atâtea centre de plasament…

— Știi cum e acolo! Nu pot să-i las să ajungă acolo. Sunt copiii vecinului nostru!

Discuția a degenerat rapid într-o ceartă. Ilinca s-a trezit speriată și a început să plângă. În timp ce încercam să o liniștesc, mi-am dat seama că nu există o alegere corectă. Orice aș fi făcut, cineva ar fi suferit.

Până la urmă, am spus da. Am semnat hârtiile provizorii și am primit copiii în casa noastră mică cu două camere. În primele zile a fost haos total: plânsete, certuri pentru jucării, lipsă de spațiu și mâncare insuficientă. Cel mai mic dintre ei, Rareș, nu vorbea deloc și se agăța de mine ca un pui speriat. Maria, fata cea mare, refuza să mănânce și stătea ore întregi privind pe geam.

Sorin era tot mai distant. Îl vedeam cum se uită la mine cu reproș când venea acasă obosit după schimbul de noapte.

— Camelia, nu mai pot! Nu mai e liniște în casă! Nu mai suntem noi!

— Știu… Dar nici ei nu mai sunt ei. Au pierdut totul într-o zi.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, Sorin a izbucnit:

— De ce trebuie să fii tu salvatoarea tuturor? De ce nu te gândești la noi?

— Pentru că nu pot să-i las! Pentru că dacă nu eu… atunci cine?

A urmat o tăcere apăsătoare. Simțeam cum ne îndepărtăm unul de altul cu fiecare zi care trecea.

La serviciu am început să întârzii tot mai des. Colegii mă priveau ciudat când povesteam ce mi s-a întâmplat.

— Ești nebună! Cine ar face așa ceva? mi-a spus într-o zi Mirela, colega mea de birou.

— Poate cineva care nu poate dormi noaptea gândindu-se la niște copii singuri…

Banii s-au terminat repede. Am început să vând bijuterii vechi și haine pe internet ca să pot cumpăra lapte și scutece pentru cei mici. Am cerut ajutor la primărie, dar birocrația era sufocantă.

Într-o dimineață, Maria a dispărut. Am găsit-o după câteva ore în parcul din apropiere, plângând pe o bancă.

— Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni! a spus ea printre sughițuri.

Am îmbrățișat-o strâns.

— Nu ești o povară. Ești o parte din familia mea acum.

Încet-încet, am început să ne adaptăm. Ilinca s-a împrietenit cu Andrei și Vlad, băieții mijlocii ai familiei Dobre. Seara citeam povești tuturor și îi lăsam să doarmă grămadă pe saltelele întinse prin sufragerie. Am învățat să gătesc pentru opt persoane și să mă bucur de micile victorii: un zâmbet timid, un desen colorat lăsat pe frigider.

Dar tensiunile nu au dispărut. Sorin s-a mutat temporar la fratele lui sub pretextul că are nevoie de liniște pentru serviciu. M-am simțit trădată și singură, dar nu puteam da înapoi.

Într-o zi, când Rareș a venit la mine și mi-a spus „mama”, am izbucnit în plâns. Atunci am știut că orice sacrificiu merită.

Acum au trecut șase luni de atunci. Sorin s-a întors acasă și încercăm să reconstruim ceea ce am pierdut. Copiii merg la școală și râd din nou. Nu știu ce va aduce viitorul sau dacă voi avea puterea să merg mai departe dacă lucrurile se complică din nou.

Dar mă întreb uneori: oare cât de mare trebuie să fie inima unui om ca să poată duce atâta durere și atâta dragoste? Voi ce ați fi făcut în locul meu?