Între două lumi: O propunere neașteptată după douăzeci de ani

— Nu pot să cred că ai tupeul ăsta, Doru! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam telefonul strâns în mână. Era trecut de miezul nopții și nu-mi găseam liniștea. Fusesem sunată de el după douăzeci de ani de tăcere, iar propunerea lui mă aruncase într-un vârtej de amintiri și furie.

— Ioana, ascultă-mă până la capăt! Nu e vorba despre noi, e vorba despre Vlad. Are nevoie de un apartament, iar eu pot să i-l dau. Dar… trebuie să fim din nou căsătoriți. Altfel nu pot face actele fără complicații, a spus el pe un ton calm, aproape rece.

Mi-am mușcat buza de jos și am simțit cum lacrimile îmi ard ochii. Vlad era totul pentru mine. Îl crescusem singură, cu greu, după ce Doru ne părăsise pentru o femeie mai tânără. Nu mai vorbisem cu el decât rareori, la aniversările lui Vlad sau la vreo urgență medicală. Acum, după două decenii, apărea cu această ofertă otrăvită.

M-am prăbușit pe canapea, cu capul în mâini. În minte mi se derulau scene din trecut: certurile noastre interminabile, promisiunile lui încălcate, nopțile în care îl așteptam să vină acasă și nu venea niciodată. Îmi amintesc cum Vlad mă întreba mereu de ce tata nu vine la serbare sau de ce nu-l sună de ziua lui.

A doua zi dimineață, Vlad a venit la mine cu ochii plini de speranță. Avea 24 de ani acum, dar în fața mea părea din nou copilul care își dorea doar să fie iubit.

— Mama, tata mi-a zis că vrea să-mi dea apartamentul lui din Drumul Taberei. Dar… trebuie să vă recăsătoriți. Știu că e ciudat, dar poate e doar o formalitate. Poate nu trebuie să locuiți împreună sau ceva…

L-am privit lung, încercând să-mi ascund durerea.

— Vlad, tu chiar crezi că e atât de simplu? Știi prin ce am trecut cu tatăl tău? Știi cât m-a durut tot ce ne-a făcut?

A oftat și a dat din umeri.

— Știu, mamă… dar n-am bani să-mi iau o casă. Și tu te chinui cu chiria asta mică… Poate e șansa noastră.

M-am simțit prinsă între ciocan și nicovală. Pe de o parte, voiam să-l ajut pe Vlad să aibă un început mai bun decât am avut eu. Pe de altă parte, ideea de a mă întoarce la Doru, chiar și formal, era ca un coșmar din care nu puteam să mă trezesc.

Seara aceea am petrecut-o plimbându-mă prin apartamentul meu micuț din Militari. M-am uitat la pozele vechi cu Vlad copil, la diploma lui de absolvire și la scrisorile pe care i le scrisesem când era plecat în tabere. Am simțit un nod în gât gândindu-mă că poate sacrificiul meu ar fi cheia fericirii lui.

A doua zi am acceptat să mă întâlnesc cu Doru la o cafenea din centru. Era schimbat — părul grizonat, riduri adânci pe frunte — dar privirea aceea arogantă era aceeași.

— Ioana, nu vreau să-ți fac rău. Dar dacă vrei ca Vlad să aibă apartamentul ăsta fără bătăi de cap… trebuie să facem asta. Doar actele, nimic mai mult. După un an putem divorța din nou.

— De ce nu-i dai pur și simplu apartamentul? l-am întrebat printre dinți.

A zâmbit strâmb.

— Sunt niște probleme cu succesiunea… și cu fosta mea soție actuală… E complicat. Dacă suntem căsătoriți legal, totul merge mai ușor.

Am simțit cum sângele îmi fierbe în vene. Era clar că nu era doar despre Vlad — era despre control, despre orgoliul lui rănit după ce îl părăsise și cea de-a doua soție.

În zilele următoare am vorbit cu sora mea, Maria.

— Ioana, nu te sacrifica iar pentru el! Ai tras destul! Dacă vrea să-l ajute pe Vlad, să găsească altă soluție! Nu te lăsa manipulată!

Dar Vlad insista:

— Mamă, te rog… E singura mea șansă să am ceva al meu. Nu vreau să te pun într-o situație proastă… dar nici nu pot rata ocazia asta.

Am început să mă întreb dacă nu cumva toată viața mea fusese despre sacrificiu. M-am întrebat dacă nu meritam și eu liniște, după atâția ani de muncă și suferință. Dar cum puteam să-i refuz fiului meu un viitor mai bun?

Am mers la biserică într-o duminică dimineață și m-am rugat pentru un semn. Preotul a vorbit despre iertare și despre puterea de a merge mai departe fără regrete. Am plâns în tăcere pe banca din spate.

În cele din urmă am decis să-i spun lui Doru că accept — dar cu condiția ca totul să fie transparent și legal, fără ascunzișuri sau alte jocuri murdare.

— Bine, Ioana. Dar să știi că nu va fi ușor… Oamenii vor vorbi, familia ta va fi împotrivă…

— Nu-mi pasă ce spun oamenii! Pentru Vlad fac orice!

Acum stau în fața oglinzii și mă întreb: oare sacrificiul meu va aduce fericire sau doar va deschide răni vechi? Oare cât trebuie să renunțăm la noi pentru copiii noștri? Voi ce ați face în locul meu?