Umbra trecutului: Povestea Michalinei între două lumi

— Nu te mai uita așa la mine, Michalina! Nu mă impresionezi cu ochii tăi triști, spuse doamna Claudia, soacra mea, trântind farfuria pe masă. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima bătând nebunește. Era a treia oară săptămâna asta când îmi amintea că nu sunt ca fosta soție a lui Roman, bărbatul pe care îl iubeam cu disperare.

M-am născut într-un orășel mic din Moldova, dar viața m-a purtat departe, în Italia, unde mama m-a dus după ce tata a murit. Aveam nouă ani când m-a lăsat la bunica Ana, o femeie aspră, cu ochii mici și reci, obișnuită să trăiască singură. Nu mă cunoștea și nici nu părea să vrea să mă cunoască. În fiecare seară, când stingea lumina în camera mică și rece, mă întrebam dacă mama se va întoarce vreodată după mine. N-a făcut-o niciodată.

Bunica mă hrănea, îmi dădea haine curate, dar nu-mi vorbea aproape deloc. Odată am întrebat-o dacă mă iubește. S-a uitat la mine lung și a zis: „Nu știu, fată. Poate că da, poate că nu. Eu nu-s obișnuită cu copii.” Am plâns în pernă toată noaptea.

Anii au trecut greu. Am crescut timidă, mereu cu frica de a nu deranja. La liceu eram fata aceea tăcută din ultima bancă, mereu cu ochii în pământ. Când l-am cunoscut pe Roman la facultate, mi s-a părut că lumea capătă culoare. El era cald, glumeț, avea răbdare cu mine. M-a făcut să cred că pot fi iubită.

Dar Roman avea un trecut. Fosta lui soție, Irina, era tot ce nu eram eu: frumoasă, sigură pe ea, dintr-o familie bună din Iași. Când am intrat pentru prima dată în casa Claudiei, soacra mea, am simțit privirea ei ca un cuțit rece pe piele.

— Irina știa să facă sarmale adevărate! Tu ce știi să gătești? m-a întrebat la prima cină.

Am încercat să zâmbesc.

— Pot să învăț…

— Eh, las’ că nu-i pentru toată lumea să fie gospodină.

Roman încerca să mă apere, dar Claudia îl oprea mereu:

— Nu te băga, mamă! Eu știu ce spun. Femeia trebuie să fie stâlpul casei!

M-am străduit din răsputeri să-i câștig inima. Am învățat rețete de pe internet, am făcut curățenie până la epuizare, i-am cumpărat flori de ziua ei. Nimic nu era suficient. Într-o zi am auzit-o vorbind la telefon cu sora ei:

— Nu știu ce-a găsit Roman la fata asta… E așa… stearsă! Irina era altfel.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. M-am dus la Roman și i-am spus:

— Poate ar fi mai bine să plec…

El m-a strâns tare în brațe:

— Nu! Tu ești familia mea acum.

Dar Claudia nu s-a oprit niciodată. Când am rămas însărcinată, speram că totul se va schimba. Dar Claudia doar a oftat:

— Să sperăm că măcar copilul va semăna cu familia noastră…

Într-o seară, după ce am adormit fetița noastră, Maria, am găsit-o pe Claudia în bucătărie. Plângea încet.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o timid.

S-a uitat la mine cu ochii roșii:

— Știi… și eu am fost odată nora cuiva. Și pe mine m-au judecat. Dar eu am luptat! Tu… tu doar plângi.

Am simțit furie și tristețe deodată.

— Nu toți putem lupta la fel! Eu am crescut fără mamă, fără iubire… Tot ce vreau e să fiu acceptată!

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Poate că nici eu nu știu să iubesc cum trebuie…

Din acea seară ceva s-a schimbat între noi. Nu am devenit prietene peste noapte, dar Claudia a început să mă lase să fiu eu însămi. Uneori îmi aduce cafea dimineața sau mă întreabă dacă sunt obosită. Alteori încă oftează când vede că nu fac lucrurile ca Irina.

Dar acum știu că nu trebuie să fiu ca altcineva ca să merit dragoste. Încerc să-i arăt Mariei că e destul așa cum e ea.

Mă uit uneori în oglindă și mă întreb: Oare cât de mult ne rănesc comparațiile? Oare voi reuși vreodată să scap de umbra trecutului sau trebuie doar să învăț să trăiesc cu ea?