Între două lumi: Cum am învățat să-mi pun familia pe primul loc

— Nu poți să faci asta, Irina! Nu poți să mă lași singură, după tot ce am făcut pentru tine!
Vocea mamei răsuna în apartamentul mic din Drumul Taberei, iar eu, cu mâinile tremurânde, încercam să-mi adun curajul. Vlad mă aștepta la ușă, cu ochii lui calzi, dar neliniștiți. Îmi simțeam inima bătând nebunește, ca și cum ar fi vrut să evadeze din piept.
— Mamă, nu te las singură. Doar… vreau să petrec mai mult timp cu Vlad. E normal, suntem căsătoriți de-abia de un an…
— Normal? Normal?! Să-ți lași mama pentru un bărbat? Irina, nu te recunosc!

Așa a început totul. Sau poate totul începuse cu mult înainte, dar abia atunci am avut curajul să văd. Am crescut într-o familie mică, doar eu și mama, tata plecase când aveam șase ani. Mama a fost stâlpul meu, dar și umbra mea. Îmi cunoștea fiecare gând, fiecare frică, fiecare dorință. Îmi spunea mereu: „Eu știu ce e mai bine pentru tine.” Și eu o credeam.

La liceu, când Simona m-a invitat la ziua ei, mama a întrebat: „Dar părinții ei cu ce se ocupă?” Când i-am spus că tatăl Simonei e șofer de tir, mi-a spus: „Nu te amesteca cu oricine.” Nu m-am dus. Așa a fost mereu: prieteniile mele, hainele mele, facultatea — toate treceau prin filtrul mamei. Am dat la Litere pentru că „e mai sigur pentru o fată”, deși visam la Psihologie.

Când l-am cunoscut pe Vlad la biblioteca universității, am simțit pentru prima dată că cineva mă vede cu adevărat. Era blând, răbdător și nu încerca să mă schimbe. Când i l-am prezentat mamei, a zâmbit forțat și mi-a spus după: „E cam tăcut băiatul ăsta. Nu știu dacă e potrivit pentru tine.” Dar eu am simțit că e prima dată când vreau să decid singură.

Ne-am căsătorit după doi ani de relație. Mama a plâns la nuntă, dar nu de fericire. În noaptea aceea, mi-a spus: „Să nu uiți niciodată cine te iubește cu adevărat.” Am încercat să-i explic că pot iubi și pe ea, și pe Vlad. Dar pentru ea nu era loc decât pentru unul singur.

Primele luni de căsnicie au fost un carusel de emoții. Vlad era atent, dar simțeam cum între noi se strecoară o umbră. Mama mă suna zilnic: „Ce face Vlad? De ce nu veniți pe la mine? Ai mâncat? Ai grijă că bărbații se schimbă după nuntă.” Dacă nu răspundeam imediat, primeam mesaje lungi: „M-ai uitat? Nu-ți mai pasă de mine?”

Într-o seară, Vlad mi-a spus încet:
— Irina, nu vreau să te pun într-o situație dificilă… Dar parcă suntem trei în relația asta.
Am izbucnit în plâns. M-am simțit vinovată față de el și față de mama. Cum să aleg? Cum să nu rănesc pe nimeni?

Apoi au început certurile. Mama venea neanunțată la noi acasă, critica orice: „Ce dezordine! Așa gătești tu? Vlad nu te ajută deloc?” Vlad încerca să fie politicos, dar îl vedeam cum se închide în el. Într-o zi, după ce mama a plecat trântind ușa, Vlad mi-a spus:
— Irina, trebuie să pui limite. Altfel… nu știu cât mai rezistăm așa.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Cum să-i spun mamei că trebuie să stea departe? Cum să-i spun femeii care s-a sacrificat pentru mine că are nevoie să mă lase să trăiesc?

Am încercat să vorbesc cu ea calm:
— Mamă, te rog… am nevoie de spațiu. Vreau să fiu fericită cu Vlad.
— Fericită? Fără mine? O să vezi tu cine ține la tine cu adevărat!

A urmat o perioadă grea. Mama nu mi-a vorbit două luni. Mă simțeam vinovată în fiecare zi. Mergeam la serviciu ca pe pilot automat, acasă încercam să fiu prezentă pentru Vlad, dar gândurile mele erau mereu la mama. Seara plângeam pe ascuns în baie ca să nu mă vadă Vlad.

Dar încet-încet am început să respir altfel. Vlad și cu mine am început să ieșim mai des împreună, să râdem din nou ca înainte. Am descoperit cât de mult îmi lipsea liniștea aceea simplă — fără telefoane la orice oră, fără reproșuri ascunse sub grijă maternă. Am început chiar terapie ca să învăț să pun limite fără vinovăție.

Mama a revenit treptat în viața mea, dar altfel. Nu mai răspund la telefon imediat; dacă vine neanunțată, nu deschid ușa mereu. Încerc să-i arăt că o iubesc, dar că am nevoie și de spațiul meu. Uneori plânge și-mi spune că nu mă mai recunoaște; alteori tace și mă privește lung, ca și cum ar încerca să mă citească din nou ca atunci când eram copil.

Nu e ușor nici acum. Sunt zile când mă simt egoistă sau nerecunoscătoare. Dar când îl văd pe Vlad zâmbind sau când simt liniștea casei noastre fără tensiune, îmi dau seama că am făcut ce trebuia.

Mă întreb uneori: Oare câți dintre noi trăim viețile altora fără să ne dăm seama? Cât curaj îți trebuie ca să spui „Ajunge!” chiar și celei care te-a crescut?