Durerea de a fi moneda de schimb: Povestea mea între datorii și familie

— Nu mai avem bani, Rareș! Ai văzut cât costă totul la magazin? Nici pâinea nu mai e cum era odată!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu pereții îngălbeniți de aburii anilor. Tata, cu ochii în pământ, își frământa mâinile. Eu, Rareș, stăteam la masă, cu privirea pierdută în ceașca de ceai rece. Aveam 27 de ani și încă locuiam cu ei, pentru că salariul meu de la call-center abia îmi ajungea să plătesc chiria unei garsoniere, darămite să-i ajut și pe ei.

— Și ce vrei să fac? Să-mi vând sufletul pentru încă o lună de facturi? am izbucnit, fără să-mi dau seama că vocea mea tremura.

Mama s-a uitat la mine cu ochii umezi, dar nu era lacrimă de durere, ci de șantaj. — Nu-ți cerem mult, doar să ne ajuți puțin. Ești singurul nostru copil. Dacă nici tu nu ne ajuți, cine?

Așa începea fiecare lună. Facturile veneau ca niște sentințe, iar eu eram mereu chemat la judecată. Tata nu mai lucra de ani buni, după ce fabrica s-a închis. Mama făcea curățenie pe la vecini, dar banii abia ajungeau pentru medicamentele ei. Eu eram soluția lor la orice problemă: când se strica frigiderul, când apărea o amendă, când trebuia plătit gazul.

La început am ajutat fără să clipesc. Îmi spuneam că e normal, că așa fac toți copiii buni. Dar anii au trecut și am început să simt că nu mai trăiesc pentru mine. Prietena mea, Ioana, m-a părăsit după ce a văzut că nu pot să-i promit nimic: nici vacanțe, nici un viitor împreună. — Rareș, tu nu trăiești! Ești captiv în casa părinților tăi! mi-a spus înainte să plece.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, am venit acasă obosit după o zi lungă la muncă. Pe masă mă aștepta o altă factură și un bilet: „Rareș, te rugăm să rezolvi tu asta. Noi nu mai avem cum.” Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am urlat în gând: „De ce eu? De ce mereu eu?”

A doua zi dimineață, tata m-a întâmpinat cu aceeași privire vinovată.
— Știi că nu avem pe nimeni altcineva. Tu ești tot ce avem.

Am vrut să-i spun că și eu am nevoie de cineva. Că și eu sunt obosit. Că mi-e dor să râd fără griji. Dar cuvintele mi-au rămas în gât.

Într-o duminică, am încercat să discutăm deschis.
— Mama, tata, vreau să vorbim serios. Nu mai pot continua așa. Simt că nu mai am viață.

Mama s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi spus că vreau să plec pe alt continent.
— Cum adică? Să ne lași singuri? După tot ce am făcut pentru tine?

Tata a tăcut. Știam că și el simte rușinea dependenței, dar nu putea rupe cercul.

Am început să evit serile acasă. Ieșeam cu colegii sau mă plimbam singur prin orașul cenușiu. Îi vedeam pe alții râzând la terase și mă întrebam dacă și ei simt povara asta pe umeri.

Într-o zi, am primit un telefon de la verișoara mea, Alina.
— Rareș, ai grijă de tine! Știu prin ce treci… Și ai dreptul să-ți trăiești viața!

Cuvintele ei au fost ca o gură de aer proaspăt. Pentru prima dată m-am gândit serios să plec din țară. Să-mi găsesc un job în Germania sau Italia. Dar apoi m-am gândit la părinți: cine le va aduce medicamentele? Cine va plăti facturile?

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu mama — care îmi reproșa că nu aduc destui bani acasă — am ieșit din casă fără să spun nimic. Am mers ore întregi pe străzi pustii. M-am oprit pe un pod și am privit apa neagră curgând sub mine.

„Oare chiar sunt dator să-mi sacrific toată viața pentru ei? Oare iubirea lor e condiționată de banii mei?”

Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, vinovăție, neputință. Am descoperit că nu sunt singurul — pe forumuri erau sute de tineri ca mine, prinși între datorii familiale și propriile vise spulberate.

Într-o zi am avut curajul să le spun părinților:
— Vreau să mă mut singur. Vreau să încerc să trăiesc pentru mine.

Mama a plâns zile întregi. Tata n-a vorbit cu mine o săptămână. Dar am rezistat.

Acum stau într-o garsonieră mică, cu chirie scumpă și frigider gol uneori. Dar e liniște. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Încerc să-i ajut pe părinți cât pot — dar nu mai sunt moneda lor de schimb.

Mă întreb uneori: Oare egoismul meu e justificat? Sau poate abia acum învăț ce înseamnă cu adevărat să fii adult? Voi ce ați fi făcut în locul meu?