Fata noastră a dispărut, lăsându-ne nepotul pe prag: Unde am greșit ca părinți?

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Ana! am strigat, cu vocea tremurândă de furie și neputință. Era trecut de miezul nopții, iar lumina slabă din bucătărie îi desena umbre ascuțite pe față. Ana, fiica mea, stătea în fața mea cu ochii goi, ca și cum nu mai era acolo. Soțul meu, Mihai, încerca să tempereze spiritele, dar între noi se lăsase deja o prăpastie pe care nu mai știam cum s-o traversăm.

Așa a început sfârșitul. Sau poate începutul sfârșitului. Ana era mereu copilul model: premiantă, olimpică la matematică, mereu cu zâmbetul pe buze și cu politețea la ea. Îi cumpăram cărți, mergeam la concursuri, îi făceam pachețelul preferat pentru școală. Dar undeva, pe drum, ceva s-a rupt. Nu știu dacă a fost vina noastră sau a lumii din jur. Poate am pus prea multă presiune pe ea, poate am uitat să o întrebăm dacă e fericită cu adevărat.

Totul a început subtil: note mai mici la școală, minciuni mărunte, prieteni noi despre care nu voia să vorbească. Apoi au apărut certurile. „Nu mă mai controlați! Nu sunt un robot!”, țipa Ana într-o seară, trântind ușa camerei. Am încercat să discutăm calm cu ea, dar orice încercare se transforma într-o explozie de reproșuri și lacrimi. Mihai spunea că e doar o fază, că adolescenții sunt dificili. Eu simțeam însă că pierdem ceva esențial.

Într-o zi, Ana nu s-a mai întors acasă. Am sunat la poliție, am lipit afișe prin oraș, am întrebat toți cunoscuții. Zilele treceau ca niște ani. Oamenii ne priveau cu milă sau cu suspiciune. „Cine știe ce-au făcut părinții ăia de-a fugit fata?” — am auzit odată la coadă la pâine. M-am simțit ca și cum aș fi purtat o vină pe care nu o puteam spăla niciodată.

Au trecut trei ani fără niciun semn de la Ana. Trei ani în care am trăit doar din amintiri și speranțe sfâșiate. Mihai s-a închis în muncă, eu m-am agățat de orice zvon sau indiciu. În fiecare seară mă rugam să sune telefonul sau să aud cheia în ușă.

Apoi, într-o noapte friguroasă de noiembrie, cineva a bătut la ușă. Am deschis și am găsit un coșuleț cu un copil mic, învelit într-o păturică roz. Lângă el era o scrisoare: „Mama, nu pot să-l cresc. Ai grijă de el pentru mine. Iartă-mă.” Era scrisul Anei.

Am căzut în genunchi și am plâns ca niciodată până atunci. Mihai a venit alergând și a rămas împietrit când a văzut copilul. L-am luat în brațe și i-am simțit mirosul dulceag de lapte și piele caldă. Era nepotul nostru — un băiețel cu ochii mari și negri, care ne privea parcă întrebând cine suntem.

Viața noastră s-a schimbat din nou peste noapte. Am devenit părinți pentru a doua oară, dar de data asta fără răspunsuri sau instrucțiuni. L-am numit Radu, după tatăl meu. Fiecare zi era o luptă între bucuria de a-l vedea crescând și durerea absenței Anei.

Vecinii vorbeau pe la colțuri: „Auzi că fata lor a făcut un copil și l-a lăsat la ei? Ce rușine!” Încercam să nu ascult, dar fiecare vorbă mă tăia ca un cuțit. Mergeam la serviciu cu ochii roșii de nesomn și mă întrebam dacă Ana e bine undeva sau dacă regretă ce a făcut.

Radu a crescut repede — primul zâmbet, primul pas, primul „mama” spus către mine m-au făcut să simt o iubire pe care nu credeam că o mai pot simți vreodată. Dar fiecare aniversare era umbrită de absența Anei. Îi scriam mesaje pe vechiul ei număr de telefon, îi trimiteam poze cu Radu pe adresa de email pe care o știam. Niciun răspuns.

Într-o zi, când Radu avea patru ani, am primit o scrisoare fără expeditor: „Sunt bine. Mulțumesc că ai grijă de el. Poate într-o zi voi avea curaj să vă văd.” Am plâns ore întregi ținând scrisoarea la piept.

Mihai s-a schimbat mult în acești ani — nu mai e omul vesel care era odată. Îl văd cum îl privește pe Radu cu dragoste și tristețe în același timp. Uneori îl aud noaptea plângând în baie.

M-am întrebat de mii de ori unde am greșit ca părinți. Am fost prea stricți? Prea exigenți? Prea ocupați cu serviciul? Sau poate lumea s-a schimbat prea repede pentru noi și n-am știut cum să ținem pasul? Prietena mea Maria mi-a spus odată: „Nu poți controla totul. Copiii au drumul lor.” Dar eu nu pot să nu mă simt vinovată.

Acum Radu merge la școală și mă întreabă uneori: „Unde e mama mea adevărată?” Îi spun că e plecată departe și că îl iubește foarte mult. Dar adevărul e că nici eu nu știu unde e Ana sau dacă se va mai întoarce vreodată.

În fiecare seară mă uit la poza ei din liceu — zâmbet larg, ochi luminoși — și mă întreb: dacă aș putea da timpul înapoi, ce aș face diferit? Oare există părintele perfect sau toți greșim sperând că facem bine?

Poate că povestea mea nu are un final fericit sau o morală clară. Dar știu sigur că dragostea pentru copii nu dispare niciodată, oricât de tare ar durea absența lor.

Oare câți dintre noi trăim cu întrebarea asta arzătoare: unde am greșit ca părinți? Și dacă am putea primi răspunsul… am avea curajul să-l acceptăm?