Fiica mea se rușinează cu mine pentru că nu am bani – oare sărăcia mă face o mamă mai puțin bună?

— Mamă, te rog, nu aduce iarăși aceleași prăjituri la ziua lui Vlad! Am spus că nu trebuie să vii cu nimic, familia lui Radu se ocupă de tot, îmi șoptește Ana, cu ochii aplecați, în timp ce îmi ia cutia cu chec din mâini. Mă uit la ea, la fiica mea, și simt cum mă străpunge o durere veche, dar mereu proaspătă. În bucătăria lor spațioasă, cu mobila lucioasă și mirosul de cafea scumpă, mă simt mică, stingheră, ca o musafiră nepoftită în propria familie.

Nu pot uita când, acum douăzeci și șapte de ani, am ținut-o pentru prima dată în brațe, în maternitatea din Bacău. Atunci nu aveam nimic, dar eram bogată în speranță și dragoste. Acum, după o viață de muncă la catedră, cu pensia mea de profesoară, abia îmi permit să cumpăr medicamentele și să plătesc întreținerea. Dar pentru Ana, pentru nepotul meu Vlad, aș fi făcut orice. Așa că, de fiecare dată când mă invită la ei, coc checul acela simplu, cu nucă și stafide, rețeta pe care o făceam când era mică și pe care o adora. Dar de ceva vreme, Ana nu mai vrea să-l vadă.

— Mamă, nu înțelegi, aici lumea se uită la detalii. Nu vreau să creadă că nu avem grijă de tine, dar nici să te vadă cu pungi de la piață, cu hainele alea vechi… Poate ar trebui să-ți iei ceva nou, să arăți mai bine, îmi spune într-o zi, cu voce joasă, evitându-mi privirea.

Mă uit la rochia mea de lână, cumpărată acum cinci ani dintr-un second-hand, și simt cum mă năpădește rușinea. Îmi vine să-i spun că nu am bani, că pensia mea abia ajunge, că nu pot concura cu mamele elegante ale prietenilor ei, cu soacrele care aduc torturi de la cofetărie și cadouri scumpe. Dar nu spun nimic. Înghit în sec și mă retrag, ca să nu-i stric bucuria.

La ziua lui Vlad, stau într-un colț, cu o carte în mână, încercând să nu deranjez. Aud râsete, discuții despre vacanțe în Grecia, despre școli private și mașini noi. Când mă apropii de Vlad să-i dau cadoul – o carte cu povești, cumpărată cu greu din economii – îl văd cum se uită la mine, apoi la ceilalți copii care primesc drone, lego-uri și console. Îmi mulțumește politicos, dar știu că nu e ceea ce și-ar fi dorit. Ana mă privește cu un amestec de jenă și milă.

Seara, când plec, mă opresc la ușă și o privesc pe Ana. Vreau să-i spun că mi-e dor de ea, că mi-e dor să fim ca înainte, să râdem împreună, să gătim, să povestim. Dar ea e deja ocupată, discută cu soacra ei despre o excursie la Viena. Mă simt invizibilă.

Acasă, în garsoniera mea mică, mă așez pe pat și plâng. Nu pentru că nu am bani, ci pentru că simt că sărăcia mea mă desparte de copilul meu. Mă întreb dacă am greșit undeva, dacă ar fi trebuit să fac mai mult, să fiu altfel. Dar știu că am dat tot ce am avut. Am stat nopți întregi corectând lucrări, am mers cu Ana la olimpiade, am renunțat la haine noi ca să-i cumpăr ei cărți și caiete. Am fost acolo la fiecare serbare, la fiecare boală, la fiecare lacrimă.

Într-o zi, o sun pe Ana. Vreau să-i spun că mi-e dor, că aș vrea să ne vedem doar noi două, ca pe vremuri. Răspunde repede, dar vocea ei e grăbită.

— Mamă, nu pot acum, am o ședință. Vorbim mai târziu, bine?

Închid telefonul și simt cum mă apasă singurătatea. Îmi amintesc de vremurile când venea acasă cu flori de câmp, când mă îmbrățișa și îmi spunea că sunt cea mai bună mamă din lume. Unde s-a pierdut acea apropiere? Oare banii chiar pot șterge dragostea dintre o mamă și o fiică?

După câteva zile, primesc un mesaj de la Ana: „Mamă, Vlad are nevoie de costum pentru serbare. Poți să-l ajuți cu ceva?” Mă uit la mesaj și simt cum mă cuprinde o furie amestecată cu neputință. Nu am bani să-i cumpăr un costum nou, dar pot să-i cos unul, ca pe vremuri. Scot mașina de cusut veche, caut materiale prin dulap și, cu mâinile tremurânde, încep să lucrez. Îmi amintesc cum îi coseam Anei rochițe pentru serbări, cum era mândră de ele, chiar dacă nu erau perfecte.

Când îi duc costumul, Ana îl privește critic.

— Mamă, nu puteai să cumperi unul? Toți copiii au costume noi…

— Ana, nu am bani. Dar am făcut tot ce am putut, îi spun, cu vocea stinsă.

— Lasă, o să văd eu ce pot face, răspunde ea, și simt cum se rupe ceva în mine.

În seara aceea, primesc un telefon de la Radu, ginerele meu.

— Doamnă Maria, știu că nu vă e ușor, dar Ana e stresată. Poate ar fi mai bine să nu vă mai implicați atât de mult. Noi ne descurcăm, nu vă faceți griji.

Mă simt umilită, de parcă nu mai am niciun rost în viața lor. Mă întreb dacă sărăcia mea chiar mă face o povară, dacă nu cumva ar trebui să mă retrag de tot. Dar apoi mă gândesc la Ana copilă, la Vlad, la toate momentele în care am fost acolo pentru ei. Oare banii chiar definesc valoarea unei mame?

Într-o duminică, mă hotărăsc să merg la biserică. Mă așez în ultima bancă și mă rog să-mi dea Dumnezeu putere să nu mă pierd pe mine însămi. La ieșire, o vecină mă oprește.

— Maria, nu te necăji. Copiii uită ce e important, dar tu să nu uiți cine ești. Ai crescut-o frumos pe Ana, și asta nu se măsoară în bani.

Mă întorc acasă cu sufletul puțin mai ușor. Poate că nu pot să-i ofer Anei și lui Vlad tot ce-și doresc, dar pot să le ofer dragostea mea, chiar dacă nu mai e la fel de vizibilă. Poate că nu mai sunt mama perfectă în ochii lor, dar sunt tot mama care i-a iubit necondiționat.

Mă uit la poza cu Ana mică, râzând în brațele mele, și mă întreb: Oare chiar sărăcia ne poate lua dreptul de a fi părinți? Sau poate că, în goana după lucruri, uităm ce contează cu adevărat? Voi ce credeți? Ați trecut prin așa ceva?