„Nu vreau să mai vii la copii.” Povestea unei bunici rănite

— Nu vreau să mai vii la copii, a spus Irina, cu vocea aceea tăioasă pe care am învățat s-o recunosc de când a intrat în familia noastră. Am rămas nemișcată, cu tava de plăcintă caldă în mâini, aburindă de mirosul de mere și scorțișoară. M-am uitat la ea, încercând să-mi dau seama dacă glumește sau dacă am auzit greșit.

— Cum adică? am bâiguit, simțind cum obrajii mi se aprind de rușine și nedumerire.

— Mă deranjează că le spui altfel decât îi învăț eu. Le dai idei, îi faci să compare. Nu vreau asta în casa mea, a continuat ea, fără să clipească.

M-am uitat la ușa din spatele ei, unde știam că stau ascunși, după colț, Radu și Ilinca, nepoții mei. Îi auzeam chicotind, așteptând să guste din plăcinta bunicii. Dar Irina nu s-a dat la o parte. Am simțit cum mi se strânge inima. M-am gândit la fiul meu, Vlad, care era la serviciu și nu știa nimic din ce se întâmplă aici.

— Irina, eu doar… voiam să-i văd. Să le aduc ceva dulce. Să stăm puțin de vorbă…

— Nu e nevoie. Au destul dulce. Și destulă vorbărie. Prefer să nu le mai amesteci mințile cu poveștile tale despre cum era pe vremuri sau despre ce ar trebui să facă. Sunt copiii mei, îi cresc cum cred eu de cuviință.

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. M-am întors încet, cu plăcinta încă fierbinte în mâini, și am coborât scările blocului ca într-un vis urât. Pe drum, m-am gândit la toate momentele când am stat cu ei la masă, când le-am citit povești sau le-am arătat cum să facă mărțișoare din ață colorată. La cât de mult îi iubeam și cât de tare mă durea acum refuzul Irinei.

Ajunsă acasă, am pus tava pe masă și am izbucnit în plâns. Mi-am amintit de mama mea, cum venea la noi cu sacoșa plină de bunătăți și cât de mult o iubeau copiii mei. Niciodată nu m-am gândit că aș putea ajunge să fiu ținută departe de propriii mei nepoți.

Seara târziu, Vlad m-a sunat.

— Mamă, ce s-a întâmplat? Irina zice că ai venit neanunțată și ai supărat-o.

— Am vrut doar să le duc plăcintă copiilor… Atât.

— Știi că Irina e mai sensibilă la anumite lucruri. Poate ai spus ceva care a deranjat-o…

— Vlad, eu doar le-am povestit despre copilăria ta. Despre cum mergeam la țară vara și culegeam mere din livadă. Despre cum făceam plăcinte împreună…

— Da, dar acum sunt alte vremuri. Irina vrea să-i crească altfel. Poate ar trebui să-i respecți dorința.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Să respect dorința de a nu-mi vedea nepoții? Să mă prefac că nu exist pentru ei?

Zilele au trecut greu. M-am trezit dimineața fără chef de nimic. M-am uitat la telefon sperând că Vlad sau copiii mă vor suna. Dar liniștea era apăsătoare. M-am dus la piață, am cumpărat mere și scorțișoară din obișnuință, dar n-am mai făcut plăcintă.

Într-o duminică, sora mea, Mariana, a venit la mine.

— Ce-ai pățit? Pari abătută rău…

I-am povestit totul printre lacrimi.

— Nu e corect! Ești bunica lor! Ai dreptul să-i vezi!

— Dar dacă îi stric educația? Dacă Irina are dreptate?

— Nu! Copiii au nevoie de povești, de tradiții, de dragostea bunicilor! Ce fel de lume e asta dacă ne izolăm unii de alții?

Am început să mă gândesc serios la ce mi-a spus Mariana. Poate că nu eram perfectă, poate că uneori povesteam prea mult despre trecut sau îi răsfățam prea tare cu dulciuri. Dar oare dragostea poate fi greșită?

După încă o săptămână de tăcere, am primit un mesaj de la Ilinca: „Buni, mi-e dor de tine. Când mai vii?”

Inima mi-a tresărit. Am vrut să-i răspund imediat, dar m-am oprit. Dacă Irina află? Dacă îi face rău copilului?

În acea seară am decis să scriu o scrisoare pentru Vlad:

„Dragul meu,
Nu vreau să vă stric liniștea familiei. Dar mi-e dor de voi și mai ales de copii. Nu vreau să-i învăț nimic rău; vreau doar să le dau dragostea mea și să le arăt că familia e cel mai important lucru pe lume. Poate că uneori trecutul nostru pare depășit, dar cred că poveștile și tradițiile ne țin împreună. Te rog să nu mă alungi din viața lor.”

A doua zi Vlad m-a sunat:

— Mamă… Am citit scrisoarea ta cu Ilinca lângă mine. A plâns când a văzut cât ți-e dor de noi.

— Vlad… Nu vreau să vă supăr…

— Știu… O să vorbesc cu Irina. Trebuie să găsim o cale.

Au trecut câteva zile până când Irina m-a sunat:

— Putem vorbi?

Am mers la ei acasă cu inima cât un purice.

— Îmi pare rău dacă te-am rănit… Dar uneori simt că nu sunt suficient de bună ca mamă și mă sperie gândul că ai putea crede asta sau că ai putea influența copiii altfel decât vreau eu…

Am privit-o cu alți ochi atunci. Am văzut o femeie obosită, nesigură pe ea însăși, nu o noră rea.

— Irina, nu vreau decât să vă ajut și să-i iubesc pe copii. Nu vreau să-ți iau locul sau să te judec.

A oftat adânc:

— Hai să încercăm… Dar te rog să mă anunți înainte când vrei să vii și… poate găsim un echilibru între poveștile tale și regulile mele.

Am zâmbit printre lacrimi și am îmbrățișat-o timid.

De atunci lucrurile nu au fost perfecte, dar am început să construim din nou punți între noi. Copiii au venit iar la mine în vacanță și am făcut împreună plăcintă cu mere.

Uneori mă întreb: oare cât de mult trebuie să ne schimbăm pentru a rămâne aproape unii de alții? Și cât din dragostea noastră trebuie ascuns pentru a nu deranja? Poate cineva să fie vreodată „prea mult” pentru propria familie?