Despărțirea de la 60 de ani: O viață nouă la țară, după o iubire epuizată

— Nu mai pot, Ileana! Nu mai pot să-l văd cum se uită prin mine ca printr-un geam murdar! Am 62 de ani și simt că am trăit degeaba, îi șopteam prietenei mele într-o seară târzie, cu ochii plini de lacrimi și mâinile tremurând pe cana de ceai. Era deja a treia noapte în care nu dormisem deloc, iar gândurile mă sfâșiau ca niște câini flămânzi.

Ileana mă privea cu ochii ei blânzi, dar obosiți. Știa totul despre mine și despre Gheorghe, soțul meu. Căsnicia noastră fusese cândva plină de râsete și planuri, dar anii au trecut peste noi ca un tren greu, lăsând în urmă doar oboseală și tăcere. Gheorghe nu mai era omul pe care îl iubisem. De fapt, nici nu știu dacă îl iubisem vreodată cu adevărat sau doar mă agățasem de el din frică să nu rămân singură.

— Viorica, ai crescut un băiat minunat. Acum e la facultate, are viața lui. Poate e timpul să te gândești și la tine, mi-a spus Ileana, cu vocea ei caldă.

Avea dreptate. Rareș, fiul nostru, tocmai împlinise 18 ani și plecase la București să studieze medicina. Când a plecat el, parcă s-a rupt ceva în mine. Casa a devenit și mai goală, iar tăcerea dintre mine și Gheorghe s-a transformat într-un zid rece. El venea acasă doar ca să doarmă. Nu mă întreba niciodată cum mă simt, ce fac, dacă mi-e bine sau rău. Uneori mă întrebam dacă ar observa dacă aș dispărea.

Într-o seară, după ce Gheorghe a venit acasă mirosind a băutură ieftină și a trecut pe lângă mine fără să mă salute, am simțit că nu mai pot. Am intrat în dormitor și am început să împachetez hainele. El m-a privit cu dispreț:

— Ce faci acolo? Iar te-ai apucat de prostii?

— Plec, Gheorghe. Nu mai pot trăi așa. Nu mai pot să fiu invizibilă în propria mea casă.

A râs scurt, fără pic de emoție:

— Du-te unde vrei. Oricum nu-mi pasă.

Atunci am știut că decizia mea era corectă. A doua zi am sunat-o pe Ileana și i-am spus că vreau să divorțez. S-a oferit să mă ajute cu actele și să mă primească la ea până îmi găsesc ceva al meu.

Divorțul a fost rapid și rece, ca o operație fără anestezie. Gheorghe nici măcar nu s-a prezentat la tribunal. Avocatul lui a spus că nu are pretenții la nimic. Am rămas cu apartamentul mic din Drumul Taberei, dar nu-mi mai trebuia nimic din ce fusese al nostru.

După câteva luni în care am stat la Ileana și am încercat să-mi adun gândurile, am început să simt nevoia de liniște adevărată. Orașul mă sufoca: claxoane, vecini gălăgioși, betoane peste tot. Într-o zi am văzut un anunț: „Casă bătrânească de vânzare în satul Bungetu, județul Dâmbovița.” M-am dus să o văd fără să spun nimănui.

Când am ajuns acolo, m-a întâmpinat o liniște pe care nu o mai simțisem niciodată. O grădină mică, cu meri bătrâni și o casă dărăpănată dar primitoare. Am simțit că acolo pot respira din nou.

Am cumpărat casa cu banii strânși din vânzarea apartamentului și m-am mutat la țară. Primele luni au fost grele: nu cunoșteam pe nimeni, trebuia să învăț să fac focul în sobă, să repar gardul, să plantez legume. Dar fiecare zi era o victorie mică asupra fricii mele de singurătate.

Rareș venea rar în vizită. La început era supărat pe mine:

— Mamă, cum ai putut să-l lași pe tata singur? Ce-o să zică lumea?

— Rareș, tata nu mai avea nevoie de mine demult. Și nici eu de el. Trebuie să înveți că uneori e mai bine să fii singur decât nefericit.

A trecut timpul și oamenii din sat au început să mă accepte printre ei. M-au invitat la biserică, la șezători, mi-au adus ouă proaspete și lapte când au văzut că nu mă descurc singură. Am început să simt că aparțin undeva.

Într-o seară de toamnă, stând pe prispă cu o cană de ceai fierbinte în mână și privind stelele, m-am gândit la tot ce lăsasem în urmă: un soț indiferent, o viață trăită pe jumătate, un oraș care nu-mi mai spunea nimic. Dar am găsit ceva ce nu credeam că voi mai găsi vreodată: pacea cu mine însămi.

Uneori încă mă trezesc noaptea cu inima strânsă de teamă: dacă am greșit? Dacă bătrânețea mea va fi doar o lungă singurătate? Dar apoi aud cocoșul cântând dimineața sau simt mirosul pământului reavăn după ploaie și știu că aici e locul meu.

M-am întrebat adesea: oare câte femei ca mine trăiesc ani întregi în tăcere și nefericire doar pentru că le e frică să fie singure? Oare chiar e prea târziu să-ți cauți fericirea după 60 de ani? Poate că răspunsul îl găsim doar atunci când avem curajul să ne ascultăm inima.