Între două inimi: Povestea unei mame care și-a pierdut fiica

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc în casa asta unde simt că nu contez!
Vocea Ioanei a răsunat ca un tunet într-o după-amiază de noiembrie, când ploaia bătea în geamuri și Rareș tocmai intrase pe ușă cu ghetele pline de noroi. M-am uitat la ea, cu mâinile în șold, obosită după o zi de muncă la contabilitate și cu gândul la ciorba care fierbea pe aragaz.
— Ioana, iar începi? Nu vezi că Rareș e obosit? Lasă-l să se odihnească, tu pune masa!
Ea a izbucnit în lacrimi și a fugit în camera ei. Rareș a ridicat din umeri și s-a așezat la televizor. Eu am oftat și am continuat să amestec în oală, ignorând furtuna care tocmai se pornise în sufletul fetei mele.

Așa au trecut anii. Rareș era băiatul meu cel bun, cel care aducea note mari la școală, cel care mă ajuta la cumpărături, cel care nu ridica niciodată tonul. Ioana era mereu „prea sensibilă”, „prea visătoare”, „prea încăpățânată”. Când venea cu o problemă, îi spuneam să nu mai exagereze. Când Rareș venea cu o reușită, îl lăudam în fața tuturor. La mesele de familie, îl puneam pe Rareș în capul mesei, iar Ioana stătea undeva la margine, tăcută.

Soțul meu, Viorel, încerca uneori să-mi atragă atenția:
— Maria, nu vezi că Ioana se îndepărtează de noi? Poate ar trebui să vorbim cu ea…
— Lasă, Viorel, e doar o fază. Toate fetele trec prin asta. O să-i treacă.

Dar nu i-a trecut. În liceu, Ioana a început să lipsească de acasă tot mai des. Își găsise un grup de prieteni cu care mergea la teatru sau la bibliotecă. Eu mă supăram că nu stă cu noi, că nu vrea să participe la discuțiile despre fotbal sau la glumele lui Rareș. Într-o zi am găsit-o plângând în baie. Am bătut la ușă:
— Ce-ai pățit?
— Nimic…
— Atunci ieși și ajută-mă la bucătărie!

Nu am întrebat niciodată ce simte cu adevărat. Nu am întrebat niciodată dacă are nevoie de mine.

Apoi a venit ziua când Ioana a plecat la facultate în Cluj. Nici nu s-a uitat înapoi. Am simțit un gol ciudat în stomac, dar m-am consolat spunându-mi că Rareș rămâne acasă și nu mă va părăsi niciodată.

Anii au trecut repede. Rareș s-a căsătorit cu Andreea și au făcut un băiețel. Au rămas aproape de noi, iar eu eram bunica fericită care gătea sarmale pentru toată familia. Ioana venea rar acasă, doar de sărbători, și atunci stătea mai mult cu Viorel sau ieșea cu prietenii din copilărie.

Într-o iarnă, la masa de Crăciun, am încercat să-i spun ceva frumos:
— Ioana, ce frumoasă ești! Ai slăbit mult…
Ea a zâmbit forțat:
— Mulțumesc, mamă.
Dar privirea ei era rece ca gheața.

După Revelion, Viorel a făcut infarct și a murit subit. Am simțit că mi se prăbușește lumea. Rareș era ocupat cu serviciul și familia lui. Ioana a venit imediat acasă și m-a ținut de mână zile întregi. Am plâns împreună la căpătâiul lui Viorel. Atunci am văzut-o pentru prima dată ca pe o femeie puternică, nu ca pe fetița sensibilă pe care o certam mereu.

După înmormântare, Ioana a vrut să stea cu mine câteva zile.
— Mamă… putem vorbi?
— Despre ce?
— Despre noi două…
Am simțit un nod în gât.
— Ce vrei să spui?
— Toată viața am simțit că nu mă iubești la fel ca pe Rareș. Că orice aș face nu sunt suficient de bună pentru tine…
Am vrut să neg, dar lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri.
— Ioana… eu… n-am știut cum să fiu mamă pentru tine. Poate că am greșit…
Ea m-a privit lung:
— Nu vreau să te urăsc, mamă. Dar nu știu dacă pot să te iert.

A plecat după câteva zile și nu mi-a mai răspuns la telefon luni întregi. Rareș venea din ce în ce mai rar; Andreea nu mă suporta și nici nepotul nu mă mai vizita ca înainte.

Într-o seară ploioasă, am găsit o scrisoare de la Ioana în cutia poștală:
„Mamă,
Poate într-o zi vom putea vorbi din nou ca două femei care au suferit fiecare în felul ei. Până atunci am nevoie de timp. Nu vreau să port povara trecutului toată viața.”

Am citit scrisoarea de zeci de ori. M-am întrebat unde am greșit atât de tare încât mi-am pierdut fiica. M-am gândit la toate momentele când aș fi putut s-o iau în brațe și n-am făcut-o. La toate dățile când i-am spus „nu exagerezi?” în loc de „te cred”.

Acum casa e goală și liniștea doare mai tare decât orice ceartă din trecut. Merg prin camerele reci și mă uit la fotografiile cu Viorel, Rareș și Ioana mici. Oare mai există cale de întoarcere? Oare poate dragostea să repare ce a stricat indiferența?

Poate cineva să-mi spună: cum se vindecă o inimă de mamă care a greșit? Mai pot spera la iertare sau e prea târziu?