Între două lumi: Povestea unei bunici românce

— Maria, te rog, nu-i mai da ciocolată! Ți-am spus deja că nu vreau să-i stricăm rutina!
Vocea Irinei a tăiat aerul din bucătăria mică, unde tocmai îi întindeam lui Vlad o bucățică de ciocolată, ascunsă în șervețel, ca pe vremuri. M-am oprit, cu mâna tremurândă, și am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Vlad, cu ochii lui mari și curioși, s-a uitat la mine și apoi la mama lui.
— Dar bunica mi-a promis…
Irina a oftat și a ridicat din umeri:
— Nu vreau să-i stricăm metodele de educație. Am citit destule despre zahăr și despre cât rău poate face. Te rog să mă respecți!
Am lăsat ciocolata pe masă și am ieșit pe balcon, cu inima strânsă. M-am uitat la blocurile gri din cartierul nostru din Pitești și mi-am amintit de copilăria mea, când mama îmi dădea o bucățică de zahăr candel ca să mă liniștească. Atunci nu existau atâtea reguli. Dragostea era simplă: o mângâiere, o prăjitură caldă, o poveste spusă la lumina lămpii.

Când Vlad s-a născut, am simțit că viața mea capătă din nou sens. După ce soțul meu, Gheorghe, s-a stins acum cinci ani, casa a devenit prea mare și prea tăcută. Fiecare vizită a lui Vlad era ca o gură de aer proaspăt. Îl luam în brațe, îi cântam „Nani, nani, puiul mamii”, iar el râdea cu poftă. Dar odată ce Irina a revenit la serviciu și a început să citească bloguri despre parenting modern, totul s-a schimbat.

— Mamaie, nu-l mai lua în brațe când plânge! Trebuie să învețe să se liniștească singur!
— Dar Irina, e doar un copil… Are nevoie de dragoste!
— Dragostea nu înseamnă să-l răsfeți. Vreau să crească independent!
M-am simțit ca un intrus în propria familie. Am început să mă tem să mai fac ceva fără să cer voie. Să-i dau un biscuit? Să-i spun o poveste? Să-l iau în brațe? Totul părea greșit.

Într-o zi, când Vlad avea febră și plângea neconsolat, am intrat în camera lui fără să cer voie. L-am luat în brațe și i-am șoptit la ureche:
— Sunt aici, puiule. Totul va fi bine.
Irina a intrat brusc și m-a privit cu ochi reci:
— Ți-am spus să nu-l mai iei în brațe când plânge! Nu vezi că îl faci dependent?
Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am ieșit din cameră și m-am prăbușit pe canapea. Gheorghe nu mai era să mă țină de mână. Copiii mei erau mari și ocupați. Singura mea bucurie era Vlad, dar simțeam că îl pierd încet-încet.

Am încercat să vorbesc cu fiul meu, Radu:
— Mamă, încearcă să o înțelegi pe Irina. Așa se face acum… Toți citesc pe internet despre cum să crești copiii.
— Dar eu ce rost mai am? Dacă nici dragoste nu pot să-i dau?
Radu a oftat și mi-a pus mâna pe umăr:
— Ești importantă pentru noi, dar trebuie să respecți regulile lor.
M-am simțit ca un obiect vechi, pus într-un colț și uitat.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am rămas singură cu Irina la masă. Am încercat să-i explic:
— Știi, Irina, eu am crescut doi copii fără manuale și fără internet. Poate am greșit uneori, dar am făcut totul cu inima. Nu vreau să-ți subminez autoritatea, dar nici nu pot sta deoparte când văd că nepotul meu are nevoie de mine…
Irina s-a uitat la mine lung:
— Maria, nu vreau să te rănesc. Dar vreau ca Vlad să crească altfel decât am crescut noi. Vreau să fie puternic și independent. Dacă îl răsfeți prea mult… mă tem că nu va reuși în viață.
Am dat din cap și am tăcut. În noaptea aceea n-am dormit deloc.

Zilele au trecut una după alta, toate la fel de cenușii. M-am retras tot mai mult în mine însămi. Mergeam la biserică și mă rugam pentru Vlad, pentru Irina, pentru Radu… pentru mine însămi. Mă întrebam dacă nu cumva lumea asta nouă nu mai are loc pentru bunici ca mine.

Într-o duminică dimineață, Vlad a venit la mine cu o carte în mână:
— Bunico, îmi citești povestea cu ursulețul?
Am privit spre Irina, care stătea în bucătărie. A dat din cap aprobator. Am deschis cartea tremurând și am început să citesc. Vlad s-a cuibărit lângă mine și mi-a pus capul pe umăr. Pentru prima dată după mult timp am simțit că sunt din nou utilă.

Poate că nu pot schimba lumea Irinei sau regulile ei moderne. Poate că trebuie să găsesc alte moduri de a fi aproape de Vlad — prin povești, prin priviri calde sau printr-un zâmbet complice.

Dar mă întreb: oare dragostea unei bunici mai are loc în lumea asta grăbită? Sau suntem condamnați să fim doar umbre tăcute în viețile nepoților noștri?