Sub același acoperiș, dar la ani-lumină distanță: Povestea mea de mamă adolescentă în România

— Larisa, ai întârziat iar! Nu vezi că toată lumea vorbește deja despre tine?
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, plină de aburul ciorbei care fierbea pe aragazul vechi. Tremuram cu mâinile pe clanță, încercând să-mi găsesc curajul să intru. Știam că nu era doar despre întârziere. Era despre burtica mea care începea să se vadă, despre privirile vecinelor, despre tata care nu mai vorbea cu mine de două săptămâni.

Am intrat încet, cu ochii în pământ. Mama a oftat adânc și a șters cu dosul palmei o lacrimă rebelă. — Ce-ai de gând să faci? Crezi că băiatul ăla o să stea lângă tine? Crezi că viața e ca-n filme?

Nu știam ce să-i răspund. Rareș, tatăl copilului meu, era cu doi ani mai mare ca mine și lucra cu ziua la un atelier auto din oraș. Ne-am iubit nebunește, ca doi copii care cred că dragostea poate învinge totul. Dar când i-am spus că sunt însărcinată, a tăcut mult timp la telefon. Apoi a zis doar: „O să vorbesc cu ai mei.”

A doua zi, mama lui Rareș a venit la noi acasă. O femeie severă, cu privirea tăioasă, care m-a măsurat din cap până-n picioare. — Să nu crezi că băiatul meu o să-și strice viața pentru o greșeală! a spus ea, uitându-se la mama ca și cum eu nici n-aș fi fost acolo.

Mama a plâns toată noaptea. Tata a ieșit în curte și a spart lemne până la miezul nopții. Eu am stat în pat, cu mâinile pe burtică, simțind cum lumea mea se prăbușește.

Au urmat zile lungi de tăcere și rușine. La școală, colegele șușoteau pe la colțuri. Doamna dirigintă m-a chemat la cancelarie și mi-a spus blând: — Larisa, poate ar fi mai bine să iei o pauză. Să nu te expui la atâta stres.

Am renunțat la liceu în clasa a unsprezecea. Rareș venea tot mai rar. Când venea, stătea tăcut pe marginea patului și se uita la pereți. Într-o seară, mi-a spus: — Mama vrea să plec la București, să lucrez acolo. Poate strâng bani… Poate ne facem o viață mai bună.

Nu l-am oprit. Poate nici n-aș fi putut. După ce a plecat, am simțit că totul s-a terminat. Mama m-a ajutat cât a putut, dar era mereu obosită și supărată. Tata nu mi-a mai vorbit deloc.

Când s-a născut Maria, am simțit pentru prima dată după mult timp o bucurie adevărată. Era micuță și plângea tare, dar când am ținut-o în brațe am știut că pentru ea trebuie să lupt.

Rareș a venit să o vadă după două luni. A adus un ursuleț de pluș și mi-a spus: — Nu pot să stau. Am găsit pe cineva acolo… Nu vreau să te mint.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. L-am privit cum pleacă fără să se uite înapoi.

Au trecut anii greu. Am crescut-o pe Maria singură, cu ajutorul mamei. Tata s-a îmbunat abia când fata a început să meargă și i-a spus „bunicu’”. Am muncit la magazinul din sat pe salariu minim, am făcut naveta la oraș pentru cursuri serale ca să-mi iau diploma de bacalaureat.

Într-o zi, Maria a venit acasă plângând: — Mami, de ce nu am și eu tătic ca ceilalți copii?

Ce puteam să-i spun? Că oamenii greșesc? Că uneori dragostea nu e de ajuns? Că societatea te judecă fără milă?

În sat încă se vorbea despre mine ca despre „fata aia care a făcut copil prea devreme”. Dar eu am mers mai departe. Am încercat să-i ofer Mariei tot ce n-am avut eu: încredere, iubire, curaj.

Când Maria a împlinit zece ani, Rareș a apărut din nou. Era schimbat, obosit, cu ochii triști. Mi-a spus că vrea să-și cunoască fata. Am stat mult pe gânduri înainte să accept.

— Larisa, știu că am greșit mult… Dar vreau măcar acum să fiu tată pentru ea.

L-am privit lung. Nu știam dacă pot ierta sau dacă trebuie s-o fac pentru Maria.

Acum stau seara pe prispa casei și mă gândesc la toate drumurile pe care le-am parcurs singură. La prejudecățile care încă dor. La sacrificiile făcute pentru un copil nevinovat.

Oare câte fete ca mine trăiesc aceeași poveste? Oare când vom învăța să nu mai judecăm atât de ușor? Să ne sprijinim unii pe alții în loc să ne arătăm cu degetul?