Între recunoștință și dreptate: Povestea Norei și a apartamentului bunicii

— Nora, vino să vezi, iar s-a stricat robinetul la bucătărie! vocea bunicii Gabriella răsună dinspre hol, amestecată cu sunetul apei care picura sacadat. M-am ridicat din fotoliu, lăsând cartea pe masă, și am intrat în bucătărie cu un oftat ascuns. De doisprezece ani, de când tata a plecat și mama… ei bine, mama a dispărut fără urmă, bunica mi-a fost totul.

— Lasă, bunico, mă ocup eu. Tu stai jos, să nu te lovești iar la genunchi.

Gabriella mă privea cu ochii ei albaștri, umeziți de vârstă și de griji. Mâinile ei tremurau ușor când își aranja basmaua pe cap. În fiecare zi veneam aici, după serviciu, să-i gătesc ceva cald, să-i fac ordine prin casă sau pur și simplu să-i țin de urât. Apartamentul ăsta mic din Drumul Taberei era universul nostru.

Într-o seară de martie, când încă mai mirosea a iarnă pe casa scării, am găsit-o pe mama — pe Quinn — stând la masa din sufragerie. Nu o mai văzusem de la zece ani. Avea părul vopsit roșcat și un zâmbet larg, dar ochii îi erau goi.

— Nora! Ce mare ai crescut! Ce fată frumoasă ai devenit! a spus ea teatral, ca și cum ar fi jucat într-o piesă ieftină.

Am rămas în prag, cu geanta atârnându-mi grea pe umăr.

— Ce cauți aici?

Bunica a încercat să detensioneze atmosfera:

— Quinn a venit să ne vadă. S-a gândit că poate… poate putem fi iar o familie.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu voiam să fiu rea, dar nu puteam uita anii în care am plâns după ea, anii în care doar bunica mi-a șters lacrimile.

Seara aceea a trecut greu. Quinn povestea despre viața ei „la oraș”, despre cât de greu i-a fost și cât de mult a regretat că nu a putut fi lângă mine. Dar nu m-a întrebat nimic despre mine. Nici despre bunica.

În următoarele săptămâni, Quinn a început să vină tot mai des. Îi aducea bunicii flori sau prăjituri din cofetărie și o plimba prin parc. La început m-am bucurat — bunica părea fericită. Dar apoi am observat cum Quinn începea să pună întrebări despre apartament.

— Mamă, tu ai făcut testament? Ai vorbit cu cineva despre apartament? E păcat să nu fie totul clar…

Gabriella dădea din cap vag:

— Nu m-am gândit încă… Nora mă ajută mereu, dar tu ești fata mea…

Într-o seară, după ce Quinn a plecat, am rămas singură cu bunica la masă. Am simțit că trebuie să vorbesc.

— Bunico… știi că eu nu vreau nimic cu forța. Dar… dacă se întâmplă ceva cu tine, ce se va întâmpla cu mine? Cu apartamentul?

Gabriella s-a uitat lung la mine.

— Of, Nora… Tu ai fost mereu aici pentru mine. Dar Quinn e fata mea… Nu vreau să vă certați.

— Nu mă cert cu ea. Dar nu pot să nu mă gândesc că după atâția ani… după tot ce am făcut împreună… poate merit și eu un loc al meu.

A doua zi am venit mai devreme de la serviciu. Am găsit-o pe Quinn cotrobăind prin sertarele din dormitor.

— Ce faci aici?

S-a întors brusc:

— Caut actele apartamentului. Mama mi-a zis că nu le găsește.

— Nu cred că e treaba ta să le cauți fără ea.

A izbucnit:

— Tu ce vrei de fapt? Să-i iei casa? Să rămân eu pe drumuri?

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Eu am stat aici când tu ai plecat! Eu am avut grijă de ea! Tu nici măcar nu știi ce îi place la micul dejun!

Quinn a râs scurt:

— Și ce dacă? E mama MEA! Tu ești doar nepoata!

Am ieșit trântind ușa. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate zilele în care am spălat podelele, am gătit ciorbă sau am stat lângă bunica în spital. La toate serile în care i-am citit poezii sau am râs împreună la televizor.

A doua zi am decis: trebuie să vorbesc deschis cu bunica despre apartament. Am găsit-o pe Gabriella privind pe fereastră la copacii înfloriți.

— Bunico… trebuie să vorbim serios. Eu nu vreau să te supăr sau să te forțez la nimic. Dar vreau să știu dacă te-ai gândit ce va fi cu mine dacă… dacă tu nu vei mai fi.

Gabriella a oftat adânc.

— Nora… știu cât ai făcut pentru mine. Știu că fără tine nu m-aș fi descurcat niciodată. Dar Quinn e fata mea… Nu pot să o alung din viața mea acum.

— Nu vreau să o alungi! Vreau doar să fii corectă cu mine. Să recunoști că eu am fost aici când nimeni altcineva nu era.

Gabriella a început să plângă încet.

— Mi-e frică să iau o decizie greșită… Mi-e frică să nu vă pierd pe amândouă…

Am îmbrățișat-o strâns.

În zilele următoare, atmosfera a devenit tot mai tensionată. Quinn făcea presiuni tot mai mari asupra bunicii; eu încercam să nu cedez nervos. Odată chiar am auzit-o pe Quinn spunând la telefon:

— Dacă nu-mi lasă mie apartamentul, jur că n-o mai calc pe aici!

Într-o duminică dimineață, Gabriella ne-a chemat pe amândouă la masă.

— Vreau să vă spun ceva important. Am decis să fac actele pentru apartament. O parte va rămâne lui Quinn, dar o parte va fi și a Norei. Nu vreau ca niciuna dintre voi să rămână fără adăpost sau fără familie.

Quinn a izbucnit:

— Asta e nedrept! Eu sunt fata ta!

Eu am tăcut. Simțeam un nod în gât — nu era victoria pe care mi-o imaginam, dar nici înfrângere totală.

După ce Quinn a plecat furioasă, bunica m-a luat de mână:

— Poate că nu e perfect ce fac… dar sper ca măcar voi două să vă puteți împăca într-o zi.

Acum stau la fereastră și privesc blocurile cenușii din cartierul nostru vechi. Mă întreb: oare cât valorează recunoștința într-o familie? Cât de mult contează sângele față de loialitate? Voi ce ați fi făcut în locul meu?