Umbrele unei mame: Povestea mea cu Victoria

— Victoria, nu cred că e o idee bună să pleci la Cluj. Ești prea tânără, orașul e mare, lumea e rea. Mai bine rămâi aici, la noi, la Ploiești. Ai tot ce-ți trebuie.

Vocea mea răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba de perișoare. Victoria stătea la masă, cu mâinile strânse în poală, privindu-și degetele. Avea 19 ani atunci și tocmai fusese acceptată la două facultăți: Drept și Litere. O mândrie pentru orice mamă. Dar eu simțeam un nod în gât, o teamă care mă făcea să-i pun piedici fără să-mi dau seama.

— Mamă, vreau să încerc. Nu pot să stau toată viața aici. Vreau să văd ce pot face singură.

— Nu ești pregătită! Ai văzut ce s-a întâmplat cu fiica vecinei? A ajuns acolo și s-a rătăcit printre străini. Tu nu ești ca ea, tu ești mai sensibilă.

Am spus-o cu dragoste, dar și cu frică. Poate prea multă frică. Tata a tăcut din colțul lui, cu ziarul ridicat ca un scut între noi. Victoria a oftat și n-a mai zis nimic. A rămas acasă, a făcut facultățile la distanță și s-a angajat la bibliotecă. O vedeam cum citește ore întregi, cum visează cu ochii deschiși la altceva.

Anii au trecut. Victoria s-a măritat cu Radu, un băiat liniștit din oraș. Au avut o fetiță, Ilinca. Casa noastră s-a umplut de râsete de copil și de miros de biscuiți copți. Dar uneori o surprindeam pe Victoria privind pe fereastră, cu o tristețe pe care nu i-o cunoșteam.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, am găsit-o pe Victoria în bucătărie, cu capul pe masă.

— Ce-i cu tine, mamă?

— Nimic… doar că mă simt… prinsă. Parcă nu am făcut niciodată ceva doar pentru mine. Parcă tot timpul am trăit după dorințele altora.

M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna.

— Dar ai tot ce-ți trebuie! Ai familie, ai un copil minunat…

— Știu… dar uneori mă întreb cine aș fi fost dacă m-ai fi lăsat să plec atunci. Dacă nu mi-ai fi spus mereu ce e mai bine pentru mine.

M-a durut. M-a durut mai tare decât orice boală sau necaz. Am vrut să-i spun că am vrut doar să o protejez, că lumea e plină de pericole și că eu am crescut fără mamă, singură printre străini. Dar nu am putut. Am rămas tăcută.

În zilele următoare am început să-mi privesc viața altfel. Am văzut cum fiecare decizie pe care am luat-o pentru Victoria a fost ca o piatră pusă peste visurile ei. Am vrut să-i fie bine, dar poate că i-am furat curajul de a încerca singură.

Radu a venit într-o seară la mine:

— Mamă-soacră, Victoria vrea să aplice pentru un job la București. E ceva mare pentru ea… dar îi e frică să-ți spună.

Am simțit cum mi se strânge inima. Să plece? Să o pierd? Dar apoi m-am gândit: poate că tocmai asta trebuie să fac — să-i dau voie să zboare.

Am intrat în camera ei și am găsit-o scriind ceva într-un carnețel.

— Victoria… dacă vrei să pleci la București, fă-o! Nu te mai gândi la mine sau la tata. E viața ta.

A ridicat ochii spre mine și am văzut lacrimi în ei.

— Chiar crezi că pot?

— Da… și îmi pare rău că nu ți-am spus asta mai devreme.

A plecat peste două luni. A fost greu fără ea și fără Ilinca prin casă. Dar când venea acasă în weekenduri, o vedeam altfel: mai vie, mai sigură pe ea. Într-o zi mi-a spus:

— Mamă, știi ce e ciudat? Acum îmi e dor de casă… dar nu mai simt că mă sufoc aici.

Am zâmbit printre lacrimi. Poate că nu e niciodată prea târziu să-ți lași copiii să-și găsească drumul.

Acum stau singură în bucătărie și mă gândesc: Oare câți dintre noi iubim atât de mult încât ajungem să ne ținem copiii captivi? Oare dragostea poate fi uneori o colivie? Voi ce credeți?