„Tatăl meu se așteaptă să-l susțin financiar în fiecare lună: Nu știu cum să-i spun că nu sunt bogat”

Acum câteva luni, am împlinit douăzeci și trei de ani. A fost un moment important care a venit cu un amestec de entuziasm și anxietate. Lucram de la distanță de câțiva ani, câștigând un venit decent, dar departe de a fi bogat. Jobul meu în marketing digital îmi permitea să-mi plătesc facturile, să economisesc puțin și ocazional să-mi fac câte o plăcere. Cu toate acestea, viața mea a luat o întorsătură neașteptată când tatăl meu a început să-mi ceară bani.

Totul a început la scurt timp după ce am obținut primul meu job. Tatăl meu, care întotdeauna a fost oarecum iresponsabil financiar, a văzut noul meu venit ca pe o oportunitate. La început, erau cereri mici—200 lei aici, 400 lei acolo. Spunea că sunt pentru cumpărături sau pentru a acoperi o factură neașteptată. Nu m-am gândit prea mult la asta atunci; la urma urmei, era tatăl meu și voiam să-l ajut.

Dar pe măsură ce timpul trecea, cererile lui deveneau mai frecvente și mai mari ca sumă. A început să ceară bani în fiecare lună și nu mai era vorba doar de necesități. Voia bani pentru lucruri precum gadgeturi noi, ieșiri la restaurant și chiar vacanțe. Era ca și cum mă vedea ca pe un bancomat personal.

Situația a ajuns la punctul culminant recent când mi-a spus că ar trebui să-l susțin financiar în mod regulat. A argumentat că, din moment ce sunt tânăr și câștig bani, este datoria mea să am grijă de el. Problema este că tatăl și mama mea nu sunt săraci. Dețin două case, dintre care una este închiriată pentru o sumă considerabilă de bani. Nici măcar nu au atins economiile pentru pensie.

Am încercat să-i explic că, deși câștig bani, nu sunt bogat. Am propriile mele cheltuieli de acoperit—chirie, utilități, credite pentru studii și economii pentru viitor. Dar nu voia să asculte. M-a acuzat că sunt egoist și nerecunoscător. A durut să aud aceste cuvinte de la propriul meu tată.

Pe de altă parte, mama mea a rămas în mare parte tăcută în timpul acestor confruntări. Ocazional intervenea pentru a-l susține pe tatăl meu, dar niciodată nu lua o poziție fermă într-un fel sau altul. M-am simțit singur în această luptă.

Am cerut sfaturi de la prieteni și chiar de la un terapeut. Toți mi-au spus același lucru: trebuia să stabilesc limite cu tatăl meu. Dar stabilirea limitelor cu un părinte este mai ușor de spus decât de făcut. Vinovăția și manipularea emoțională erau copleșitoare.

Într-o zi, am decis să am o conversație serioasă cu el. L-am așezat și i-am explicat în detaliu situația mea financiară. I-am arătat bugetul meu și cât economisesc în fiecare lună. I-am spus că, deși vreau să ajut, nu-mi permit să-l susțin financiar în mod regulat.

Nu a primit bine vestea. M-a acuzat că mint despre venitul meu și a spus că doar inventez scuze. Chiar a amenințat că mă va tăia din viața lui dacă nu mă conformez cerințelor sale. A fost un moment sfâșietor.

De la acea conversație, relația noastră a fost tensionată. Vorbim rar și când o facem, este de obicei tensionat și inconfortabil. Mama mea încearcă să medieze, dar nu ajută prea mult. Impactul emoțional a fost imens.

Aș vrea să pot spune că lucrurile s-au îmbunătățit, dar nu s-au îmbunătățit. Tatăl meu continuă să-mi ceară bani și am învățat să spun nu în ciuda vinovăției și manipulării emoționale. Este o luptă constantă și nu sunt sigur dacă relația noastră se va recupera vreodată complet.