Când Dragostea Nu Are Vârstă: Povestea Mea la 65 de Ani

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot să trăiesc așa, ca doi străini în aceeași casă! am izbucnit într-o seară, cu voce tremurată, în timp ce ea își aranja liniștită ceaiul pe masă. M-a privit lung, cu acea răbdare obosită pe care o cunosc prea bine, dar în ochii ei nu mai era nici urmă de mirare. Doar o liniște apăsătoare, ca o ceață groasă care nu se mai ridică niciodată.

Am 65 de ani și, pentru prima dată după decenii de căsnicie, simt că mă sufoc. Am crescut împreună cu Ana, ne-am crescut băiatul, pe Vlad, am trecut prin lipsuri, prin bucurii, prin tot ce aduce viața într-un apartament de bloc din București. Dar acum, când casa e goală și Vlad vine doar duminica cu nepoții, realizez că între mine și Ana nu mai e nimic. Conversațiile noastre sunt despre facturi, despre rețete pentru copii și despre durerile de spate. Niciodată despre noi.

Totul s-a schimbat când am cunoscut-o pe Irina. Era la clubul de șah din cartier, unde mă duceam să-mi omor timpul. Irina avea 58 de ani, ochi verzi și un râs care umplea toată sala. M-a întrebat dacă vreau să joc o partidă și, fără să-mi dau seama, am început să-i povestesc despre mine. Despre copilăria la țară, despre cum am cunoscut-o pe Ana la o petrecere studențească, despre cum am muncit 40 de ani la uzină. Irina asculta cu o atenție pe care n-o mai simțisem de mult. După acea zi, am început să aștept cu nerăbdare fiecare întâlnire la club.

Nu mi-am propus niciodată să înșel sau să mint. Dar într-o după-amiază ploioasă, când Irina m-a invitat la ea acasă „pentru o cafea”, am simțit că mă întorc în timp. Am râs, am dansat pe muzica veche a lui Dan Spătaru și am vorbit ore întregi despre visele noastre neîmplinite. Când m-a atins ușor pe mână, am simțit un fior pe care îl credeam pierdut pentru totdeauna.

Acasă însă, mă aștepta realitatea. Ana a observat schimbarea. A devenit tăcută, suspicioasă. Într-o seară, mi-a spus cu voce stinsă:

— E cineva? Spune-mi adevărul.

Am tăcut. Ce puteam să spun? Că după 40 de ani nu mai știu cine sunt? Că mă simt viu doar lângă altcineva?

Vlad a aflat repede. A venit val-vârtej într-o sâmbătă dimineață:

— Tata! Ce faci? La vârsta asta te-apuci de prostii? Mama plânge toată ziua! Nu te gândești la noi?

M-am simțit ca un copil certat. Dar nu mai puteam da înapoi. Am încercat să-i explic:

— Vlad, nu e vorba doar despre mine sau despre mama ta. E vorba că nu mai suntem fericiți. Niciunul dintre noi.

— Fericirea la 65 de ani? Tata, ai luat-o razna!

Cuvintele lui m-au durut mai tare decât orice. M-am simțit vinovat față de Ana, față de Vlad, față de nepoți. Dar nu puteam să trăiesc doar din datorie.

Am început procedurile de divorț. Ana nu s-a opus. Doar a oftat și mi-a spus:

— Poate că așa e mai bine pentru amândoi.

Prietenii mei m-au privit ca pe un nebun:

— La vârsta asta? Cine se mai desparte după o viață întreagă?

Vecinii au început să șușotească pe la colțuri. La piață, tanti Maria mi-a spus:

— Să-ți fie rușine! Ana e o femeie bună!

Irina m-a primit cu brațele deschise, dar nici acolo nu era totul roz. Copiii ei nu mă acceptau, iar ea era mereu prinsă între dorința de a fi cu mine și teama de a-și pierde familia.

Au urmat luni grele. Singurătatea m-a lovit din plin. În unele seri mă întrebam dacă nu cumva Vlad avea dreptate. Dacă n-ar fi fost mai bine să rămân acolo unde toată lumea se aștepta să fiu.

Dar apoi veneau momentele acelea mici: o plimbare cu Irina prin Herăstrău, o cafea băută la soare, o discuție sinceră despre frici și speranțe. Și atunci simțeam că trăiesc din nou.

Astăzi stau la fereastră și privesc orașul agitat. Îmi lipsesc serile liniștite cu Ana, dar nu regret decizia luată. Poate că dragostea nu are vârstă și nici reguli scrise.

Mă întreb: câți dintre noi trăim cu adevărat și câți doar existăm din obișnuință? Oare e egoism să-ți dorești fericirea chiar și la bătrânețe?