Despărțirea la 65 de ani: Povestea mea despre curaj, vinovăție și o nouă iubire

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în fața soției mele. Stătea la masa din bucătărie, cu ochii în telefon, probabil uitându-se la poze cu Vlad și nepoții. Nici nu s-a uitat la mine. — Ce nu poți? Ce s-a întâmplat acum? a întrebat absentă, fără să ridice privirea. M-am simțit invizibil, ca o umbră care bântuie prin propria casă.

Adevărul e că mă simțeam singur de ani buni. Vlad, fiul nostru, s-a mutat cu familia în Germania acum trei ani. De atunci, totul în casa noastră s-a redus la discuții despre el, despre nepoți, despre cât de greu le e acolo și cât de dor ne e. Maria trăia doar pentru apelurile video de duminică și pentru pachetele pe care le trimitea lunar. Eu? Eu eram doar cel care căra sacoșele la poștă și care asculta aceleași povești, iar și iar.

Într-o zi, la piață, am întâlnit-o pe Elena. Era văduvă de câțiva ani, cu ochii vii și un zâmbet cald. Am început să vorbim despre roșii, apoi despre vreme, apoi despre viață. M-am trezit că abia așteptam zilele de piață doar ca să o văd. Cu ea puteam vorbi orice: despre cărți, despre filme vechi, despre cum era Bucureștiul în tinerețea noastră. Mă simțeam din nou viu.

La început am crezut că e doar o prietenie nevinovată. Dar într-o după-amiază ploioasă, când am adăpostit-o sub umbrela mea și am râs ca doi adolescenți, am știut că e mai mult. M-am simțit vinovat. Cum să-i spun Mariei? Cum să-i spun că după 40 de ani de căsnicie mă îndrăgostisem din nou?

Seara aceea a fost începutul sfârșitului. Maria a observat că sunt schimbat. — Ai pe altcineva? m-a întrebat într-o zi, direct, fără menajamente. Am tăcut. Tăcerea mea a spus totul.

Au urmat luni de tăcere apăsătoare, certuri mocnite și priviri reci. Maria plângea nopți întregi. Îmi era milă de ea, dar nu puteam să mă mint pe mine însumi. Nu mai eram fericit. Îmi doream să trăiesc și altceva decât rutina asta sufocantă.

Vlad a aflat de la mama lui. M-a sunat furios: — Tata, ce faci? La vârsta ta te apuci de prostii? Cum poți să-i faci asta mamei? Ai uitat câte a sacrificat pentru noi?

Am încercat să-i explic că nu e vorba de vreo aventură trecătoare, ci de faptul că nu mai pot trăi ca un străin în propria casă. — Poate dacă ai fi fost mai prezent… poate dacă nu ai fi plecat… am început eu, dar m-a întrerupt: — Nu da vina pe mine! Tu ești adultul aici!

M-am simțit ca ultimul om. Toată lumea mă judeca: rudele Mariei mă priveau ca pe un trădător; vecinii șușoteau când mă vedeau; chiar și preotul din cartier mi-a spus la spovedanie: — La bătrânețe omul trebuie să-și găsească liniștea în familie, nu să-și piardă mințile după iubiri târzii.

Dar ce te faci când liniștea devine o temniță? Când fiecare zi seamănă cu precedenta și nu mai ai pentru ce să te trezești dimineața?

Am decis să divorțez. La 65 de ani! Cine divorțează la vârsta asta? Am auzit întrebarea asta de zeci de ori. Dar nimeni nu știa ce simt eu cu adevărat.

Maria a refuzat să vorbească cu mine luni întregi. Vlad nu mi-a mai răspuns la telefon. M-am mutat într-o garsonieră mică din Drumul Taberei. Primele nopți au fost cumplite: liniște apăsătoare, pereți goi, miros de vopsea proaspătă și singurătate cât pentru o viață întreagă.

Elena venea uneori cu plăcinte calde și cuvinte bune. Încet-încet am început să mă simt din nou om. Am ieșit împreună la teatru, am mers la munte pentru prima dată după zeci de ani, am râs din nou cu poftă.

Dar vinovăția nu m-a părăsit niciodată complet. De Crăciun am stat singur; Vlad nu m-a invitat la el în Germania. Maria mi-a trimis un mesaj sec: „Sper că ești fericit.”

M-am întrebat adesea dacă am făcut bine sau rău. Dacă fericirea mea merită atâta suferință pentru ceilalți. Dacă bătrânețea trebuie trăită în liniște sau dacă avem dreptul să riscăm totul pentru o ultimă șansă la iubire.

Poate că mulți mă vor judeca. Poate că alții mă vor înțelege. Dar viața nu e niciodată alb-negru.

Mă uit acum pe fereastra garsonierei mele și mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu adevărat sau doar supraviețuim din obișnuință? Ce ați fi făcut voi în locul meu?