Prea tânără pentru a fi mamă: Povestea mea de adolescentă cu un copil în București

— Ioana, nu pot să cred ce ai făcut! — vocea mamei răsuna prin apartamentul nostru mic din Drumul Taberei, iar eu stăteam în pragul ușii, cu mâinile tremurânde și ochii înlăcrimați. Tata nu spunea nimic, doar se uita la mine cu o privire grea, de parcă ar fi vrut să dispar. Aveam șaptesprezece ani și tocmai le spusesem că sunt însărcinată. Nu era nimic planificat, nimic visat, doar o greșeală, o noapte în care am crezut că dragostea poate salva totul. Dar nu a salvat nimic, ba chiar a distrus tot ce știam despre mine și despre viitorul meu.

În noaptea aceea, am plâns până am adormit. Prietenul meu, Vlad, nu a rămas lângă mine. A spus că nu e pregătit, că e prea tânăr, că părinții lui nu ar accepta niciodată. M-a lăsat singură cu o decizie imposibilă. Mama a încercat să mă convingă să renunț la copil. „Ioana, gândește-te la viitorul tău! Vrei să-ți ratezi viața pentru o greșeală?” Dar eu nu puteam. Simțeam deja că în mine crește ceva mai mare decât frica, ceva ce nu puteam abandona. Tata nu a mai vorbit cu mine săptămâni întregi. Mergea la muncă, venea acasă, mă ignora. Mă simțeam ca o străină în propria familie.

La liceu, totul s-a schimbat. Colegele au început să șușotească pe la colțuri, să mă privească altfel. Prietena mea cea mai bună, Andreea, s-a îndepărtat încet, de parcă sarcina mea era contagioasă. „Nu pot să te înțeleg, Ioana. Cum ai putut să fii atât de iresponsabilă?” mi-a spus într-o pauză, cu voce joasă, rușinată. Am rămas singură, cu burtica mea care creștea și cu o rușine care mă apăsa în fiecare zi. Profesorii mă priveau cu milă sau cu dezgust. Doamna de română, care mă lăuda mereu pentru compunerile mele, nu mi-a mai zâmbit niciodată.

Au urmat luni grele. Mă trezeam dimineața cu grețuri, mergeam la școală, încercam să mă prefac că totul e normal. Dar nimic nu mai era normal. Mama a început să mă ajute, încet-încet, deși nu mă ierta. Îmi aducea ceaiuri, mă întreba dacă am nevoie de ceva, dar ochii ei erau mereu triști. Tata nu a venit la ecografie, nu a întrebat niciodată dacă e fată sau băiat. Când am născut, doar mama a fost lângă mine. Am ținut-o pe Maria în brațe și am plâns. Era atât de mică și de fragilă, iar eu mă simțeam atât de nepregătită. În salon, alte mame mă priveau ciudat. Una dintre ele, o femeie de vreo treizeci de ani, mi-a spus: „Ești prea tânără, fată. O să-ți fie greu.” Știam asta, dar nu aveam de ales.

Primele luni acasă au fost un coșmar. Maria plângea nopțile, eu nu dormeam, mama era mereu obosită, tata nu intra în cameră. Mă simțeam captivă într-o viață care nu era a mea. Prietenii dispăruseră, Vlad nu a mai dat niciun semn. Uneori, mă uitam la Maria și mă întrebam dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am distrus totul pentru amândouă. Dar când mă privea cu ochii ei mari și negri, simțeam că trebuie să lupt, că nu pot să cedez.

Au trecut luni, apoi ani. Am terminat liceul cu greu, cu ajutorul mamei, care a stat cu Maria când eu mergeam la ore. Tata a început să vorbească cu mine, timid, după ce a văzut-o pe Maria mergând pentru prima dată. A zâmbit, a luat-o în brațe și atunci am simțit că poate, într-o zi, o să mă ierte. Dar nu a spus niciodată „te iubesc” sau „sunt mândru de tine”.

Viața mea nu a mai fost niciodată ca înainte. Nu am mers la facultate, nu am ieșit în oraș cu prietenele, nu am avut vacanțe sau nopți pierdute. Am avut scutece, febră, griji, nopți nedormite și o responsabilitate care mă apăsa în fiecare clipă. Am încercat să găsesc un job, dar cine angajează o mamă adolescentă fără experiență? Am lucrat la un supermarket, la casă, opt ore pe zi, cu Maria la grădiniță. Oamenii mă priveau ciudat când aflau câți ani am. „Ești mama ei? Parcă ai fi sora mai mare!”

Uneori, mă întrebam dacă nu cumva mama a avut dreptate. Dacă nu cumva am greșit. Dar apoi, când Maria venea la mine, mă îmbrățișa și îmi spunea „te iubesc, mami”, simțeam că totul are sens. Am învățat să fiu puternică, să nu mai ascult de gura lumii, să nu mă las doborâtă de prejudecăți. Dar rana din sufletul meu nu s-a vindecat niciodată complet. Am pierdut prieteni, am pierdut vise, dar am câștigat ceva ce nu poate fi măsurat: dragostea necondiționată a unui copil.

Acum, când Maria are patru ani, mă uit la ea și mă gândesc la tot ce am trăit. La cât de mult am crescut, la cât de mult am suferit, la cât de mult am iubit. Nu știu dacă am făcut totul bine, nu știu dacă am ales drumul corect. Dar știu că nu aș schimba nimic. Pentru că, în ciuda tuturor greutăților, am învățat să fiu mamă, să fiu femeie, să fiu eu.

Oare câți dintre voi ați fi avut curajul să mergeți mai departe, să nu cedați, să vă luptați cu lumea întreagă pentru un vis care nu era al vostru, dar a devenit totul? Ce ați fi făcut în locul meu?